Știi și câștigi sănătate: Un secol de la descoperirea insulinei

Anul 2021 marchează centenarul descoperirii insulinei, considerată una dintre cele mai mari realizări medicale din toate timpurile, care continuă să salveze milioane de vieţi în întreaga lume şi a deschis calea pentru noi studii despre diabet. Înainte de descoperirea insulinei, diabetul era o afecţiune fatală. Singurele tratamente disponibile la vremea respectivă erau postul şi dietele cu restricţii calorice (așa-zisele „diete de înfometare”). Nimic nu putea menţine însă niveluri adecvate de glucoză în sânge pentru a menţine în viaţă mai mult de câteva luni persoanele cu o formă severă de diabet (cunoscută astăzi sub numele de diabet de tip 1).

Istoria medicinii consemnează că la 27 iulie 1921, cercetătorii de la Universitatea din Toronto conduși de biochimistul Frederick Banting au demonstrat că insulina hormonală reglează nivelul de zahar din sânge.

Românul Nicolae Paulescu demonstrase încă din 1897 că coagularea sângelui din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui din vena portă sau din venele periferice, iar la 23 iulie 1921 a descris, în patru comunicări științifice, existența, în interiorul pancreasului, a un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă cunoscută ca insulina.

 

În descoperirea insulinei s-au implicat mai mulţi oameni de ştiinţă, dar rezultatele finale au fost atribuite muncii de cercetare depuse din 1920 până în 1922 în Canada de echipa formată din medicii Frederick Grant Banting (Canada), John James Rickard Macleod (Regatul Unit), Charles Herbert Best (SUA) şi James Bertram Collip (Canada). Dintre aceştia, Banting şi Macleod au primit în 1923 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru descoperirea insulinei. Alegerea celor doi a fost însă subiectul a numeroase controverse, rivalități şi relaţii amare între cercetătorii aflaţi la originea descoperirii, încă din momentul anunţării premiului, după cum se precizează chiar pe site-ul oficial al Premiilor Nobel, nobelprize.org.

Contribuţia oamenii de ştiinţă canadieni la descoperirea insulinei a fost însă umbrită de rivalităţi şi relaţii amare între aceștia, descrisă de thecanadianencyclopedia.ca drept o adevărată saga.

 

Potrivit revistei medicale Lancet, la 31 octombrie 1920, Frederick G. Banting a avut ideea de a izola secreţia internă a pancreasului. În săptămâna următoare, s-a întâlnit cu profesorul John J R Macleod (figură marcantă în studiul diabetului) în laboratorul din acestuia din Toronto, Canada, şi au elaborat un plan de cercetare.

Până în august 1921, Banting şi studentul Charles H. Best au pregătit un extract eficient din pancreasul canin. Primul produs preparat de Banting și Best, puțin activ și foarte impur, a deschis însă drumul tratamentului pentru diabet. La 11 ianuarie 1922, Leonard Thompson, un băiat de 14 ani care suferea de diabet, a devenit prima persoană care a primit o injecţie de insulină. Cu toate acestea, Thompson a dezvoltat o reacţie alergică acută.

În următoarele 12 zile, biochimistul J. B. Collip a lucrat din greu pentru a purifica insulina, iar o a doua doză a fost injectată pe 23 ianuarie. Măsurătorile au arătat atunci că nivelul zahărului din sânge şi din urină a scăzut şi a intrat în normal, iar pe masura ce tratamentul experimental avansa, băiatul își recăpăta apetitul și forța. A mai trăit 13 ani.

Banting şi Best au publicat rezultatele cercetărilor lor sub titlul The Internal Secretion of the Pancreas, în The Journal of Laboratory and Clinical Medicine, în februarie 1922. Vestea succesului noului tratament împotriva diabetului se răspândește rapid și, în 1923, Comitetul Nobel hotărăște ca Banting și Macleod să primeasca Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină. Această decizie îl înfurie pe Banting, care lucrase împreună cu Best și nu cu Macleod, iar până la urmă, banii și faima vor fi împărțite între cei patru – Banting, Best, Macleod și Collip.

 

Fara studiile și experimentele extrem de valoroase ale lui omului de știință român Nicolae Constantin Paulescu însă, istoria medicinei ar fi avut, probabil, un alt curs în ceea ce privește descoperirea insulinei. Acesta este cel care descoperă primul acest hormon pe care, în studiile sale, îl numește pancreină (numită ulterior insulină). Încă din anul 1916, Paulescu dezvolta un extract pancreatic folosit cu succes în normalizarea nivelului glicemiei sangvine la câinii diabetici.

A continuat cercetările şi a prezentat la Archives Internationales de Physiologie din Liege, Belgia, la 22 iunie 1921, o lucrare amplă pe această temă – Recherche sur le role du pancreas dans l’assimilation nutritive (Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă) – publicată în numărul din august 1921 al acestei reviste. Paulescu a obținut apoi de la Ministerul Român al Industriei şi Comerţului drepturile de brevet pentru metoda sa de fabricare a pancreinei, la 10 aprilie 1922 (brevetul nr. 06254). În actul oficial se preciza: „Revendic inventiunea produsului organic pancreanina care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

 

Coincidență sau nu, 1921 este chiar anul în care Banting își începe experimentele pe câini, care vor duce la descoperirea insulinei, inspirat fiind de către studiile medicului de origine polonezo-germană Oscar Minkowski care, în anul 1889, îndepărtase pancreasul unui câine sănătos pentru a testa rolul pe care acesta l-ar putea avea în digestie. Înainte de momentul în care Banting începea să izoleze acest hormon pancreatic însă, Paulescu realizase același tip de experimente, încă din anul 1916. Mai mult, Banting era familiar cu studiile lui Paulescu, citând chiar lucrarea lui Paulescu, în lucrarea sa care avea să fie premiată cu Nobelul în Medicină.

Banting, Macleod și restul echipei au patentat extractul de insulină, dar au cedat toate drepturile către Universitatea din Toronto care, mai târziu, va folosi sumele rezultate din comercializarea acestui hormon pentru a finanța cercetările ulterioare.

La scurt timp, compania „Eli Lilly” începe producția la scară largă a insulinei și chiar dacă aceasta nu vindecă diabetul, este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria medicinei. În momentul în care a fost lansat pe piață, hormonul a fost considerat un adevărat miracol pentru bolnavii cu diabet de tip I, care aveau zilele numărate. Atât timp cât își primeau insulina însă, aceștia puteau trăi o viață aproape normală.

 

Conştient însă că lui Paulescu i s-a făcut o nedreptate, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţia o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. „Insuficientă recunoaştere i-a fost acordată lui Paulescu, distinsul savant român care, în perioada în care echipa din Toronto abia îşi începea cercetarea, reuşise deja să extragă hormonul antidiabetic al pancreasului şi să-i demonstreze eficienţa în reducerea hiperglicemiei la câini diabetici”, scria Ian Murray, profesor de fiziologie la Anderson College of Medicine din Glasgow, Scoţia, vicepreşedinte al Asociaţiei Britanice de Diabet şi membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Diabet, într-un articol din 1971 în revista Journal of the History of Medicine and Allied Sciences.

În 1969, savantului român îi sunt recunoscute meritele pentru descoperirea insulinei, de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel. Din păcate, Nicolae Paulescu nu mai apucă să se bucure de această recunoaștere internațională, el decedând la 19 iulie 1931.

Dincolo de controversele care au marcat descoperirea ei, din păcate nici după o sută de ani, accesul la insulină şi la materialele şi tehnologiile asociate, nu sunt accesibile pentru toți oamenii care au nevoie de acest tratament, după cum atrage atenţia IDF-Europe, cu sediul la Bruxelles, în Belgia, ce reuneşte peste 230 de asociaţii naţionale de diabet din 170 de ţări şi teritorii li conduce comunitatea mondială a diabetului din 1950.