Știi și câștigi sănătate: Școala românească de medicină

În aceste zile, tinerii care-și doresc o carieră medicală află rezultatul primului examen pe care l-au susținut pentru  avea acces pe acest drum. Medicina românească este marcată de numeroase descoperiri importante, medicii și cercetătorii români contribuind astfel la sănătatea fiecăruia dintre noi. De la descoperirea insulinei, a vaccinului împotriva holerei sau inventarea unor valve cardiace artificiale, românii au excelat în acest domeniu.

Într-o ordine absolut aleatorie îi putem aminti pe Carol Davila – fondatorul școlii medicale românești, pe Nicolae Paulescu – românul care a inventat insulina, pe Victor Babeş – care a scris primul tratat de bacteriologie din lume, pe George Emil Palade care în 1974 a primit Nobelul pentru fiziologie și medicină, pe Gheorghe Marinescu, C. I. Parhon, Ana Aslan și mulți alții, despre care vom scrie în alte articole, în Sănătatea Buzoiană… Descoperirile și invențiile lor nu doar că ne-au ajutat să ajungem în stadiul actual în domeniul medicinei, dar pot servi și ca o sursă de inspirație pentru medici și viitori medici.

 

Carol Davila – (1828-1884) este fondatorul școlii românești de medicină, s-a născut la Palermo – Italia, iar numele său primit la naștere a fost Carlos Antonio Francesco d’Avila.  Se crede că ar fi fiul nerecunoscut al celebrului compozitor Franz Liszt, cu contesa Marie d’Agoult – scriitoare franceză. A absolvit Facultatea de Medicină din Paris, iar la 21 de ani a venit în Țara Românească, unde intenționa să rămână trei ani. A rămas însă pe pământ românesc până la finalul vieţii.

Este numit medic-şef la Spitalul Militar, pe care l-a reformat și a creat aici primul laborator de analize, a pus bazele primei şcoli de medicină românească, a îmbunătăţit îngrijirea medicală acordată bolnavilor şi a reuşit să realizeze, în 1855, prima transfuzie de sânge din România.

În 1855 pune bazele Şcolii de Mică Chirugie, iar în 1856 înființază secţia de farmaceutică. După trei ani, transformă această instituție de învățământ în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar un an mai târziu, crează aici și secția de Medicină Veterinară. În 1869, școala înființată de Davila devine Facultate de Medicina, Chirurgie şi Farmacie, unde a introdus, la fel ca în Franța, examenul de admitere și de absolvire și obligativitatea lucrării de doctorat.

Carol Davila a contribuit la apariția primului jurnal medical românesc – Romanian Pharmacopoeia, a fondat Crucea Roșie în România și a contribuit la crearea Grădinii Botanice din București, pentru învățare, relaxare și ca resursă pentru substanțele farmaceutice.

Carol Davila a primit cetățenia română la 31 mai 1868, după venirea lui Carol I și a murit pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani. Se spune că celebrul medic şi-a urmărit singur progresul bolii, şi-a luat pulsul şi-a adminstrat medicamente, şi-a monitorizat starea de sănătate până în ultimul ceas. „S-a sfârșit… Plec pentru marea călătorie!” au fost ultime cuvinte ale lui Carol Davila.

 

Victor Babeș (1854-1926) este cunoscut ca fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul deputatului Vincențiu Babeș, originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, descendenta unei influente familii vieneze. Victor Babeș a obținut bacalaureatul la Gimnaziul Catolic din Budapesta, după care a studiat medicina la Universitatea din Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de anatomie patologică (1874-1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885). În perioada 1885-1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

A făcut numeroase descoperiri care au ajutat la tratarea tuberculozei și leprei, precum prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și existența a peste 40 de microorganisme patogene.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

 

Ion Cantacuzino (1963–1934), medic și microbiolog, fiul lui Constantin Cantacuzino, a fost trimis de familie să înveţe carte la Paris, unde a urmat cursurile a 3 facultăţi: filosofie, ştiinţe ale naturii şi medicină. După încheierea studiilor, rămâne la Paris încă 7 ani şi lucrează la Institutul Pasteur alături de doctorul Ilia Mecinikov care era pe jumătate român şi care, în 1908, avea să primească Premiul Nobel pentru medicină. În 1901 revine în țară și i se oferă, din partea conducerii Facultăţii de Medicină, catedra de medicină experimentală.

Ion Cantacuzino pune bazele unui sistem public de sănătate gândit prin prisma sistemelor similare din ţările occidentale, iar din postura de director al Direcţiei Sanitare şi apoi din cea de ministru al Sănătăţii, îi învaţă pe români cum să fie curaţi, introduce reguli de igienă comunitară şi de igienă a muncii. Este, totodată, un susţinător declarat al vaccinării pentru prevenirea şi controlul bolilor  transmisibile, drept pentru care introduce încă din 1907 vaccinarea contra febrei tifoide. A inventat „Metoda Cantacuzino”, folosită și astăzi pentru vaccinarea împotriva holerei. Ion Cantacuzino a efectuat numeroase cercetări despre vibrionul holeric, imunizarea împotriva dizenteriei și patologia scarlatinei. Strânsa colaborare cu lumea medicală franceză face ca, în 1926, România să devină a doua ţară din lume după Franţa, care introduce vaccinul împotriva tuberculozei, boală care în perioada aceea a curmat multe vieţi. Este vorba despre vaccinul BCG – Bacilul Calmette-Guerin, care în Franta, a fost administrat prima dată unui copil în 1921, iar România a fost a doua țară în care s-a administrat acest vaccin și, în 1926. Nou-născuții din România sunt vaccinați împotriva tuberculozei și astăzi, iar numele lui Ion Cantacuzino a fost dat Insitututul Național de Cercetare și Dezvoltare Medico-Militară.

Aurel Babeș, nepotul lui Victor Babeș, și el medic, a descoperit că prin examinarea frotiului citovaginal poate fi depistat cancerul genital feminin.

 

Gheorghe Marinescu (1863-1938) este un renumit medic neurolog și cercetător român care, pe lângă numeroase studii, a realizat și primul film științific din lume, denumit „Tulburările mersului în hemiplegia organică” și a fost printre primii medici care au aplicat metode histochimice și electrofiziologice în cercetarea științifică a domeniului neurologiei.

De-a lungul activităţii sale, Marinescu a rămas un adept al introducerii în medicină a celor mai noi metode care apar în cursul dezvoltării altor ramuri ale ştiinţei. În 1895, susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctor în medicină. În această perioadă ţine la Salpêtrière şi la Sorbona o serie de prelegeri despre celula nervoasă normală şi patologică, subiect care a fost pasiunea lui de-o viaţă. A publicat cartea „Celula nervoasă” (două volume, peste o mie de pagini, în limba franceză, la o editură din Paris) în 1909. Această carte este prima de acest gen din lume, salutată cu entuziasm de savanţi ca Ramon y Cajal şi n-a fost depăşită până astăzi de vreo lucrare de acest fel. Gheorghe Marinescu n-a studiat celula nervoasă numai fixată şi colorată, ci a cercetat-o la ultramicroscop şi în stare vie, fiind printre primii în lume, împreună cu I. Minea, unul dintre elevii săi, care reuşeşte să cultive celula nervoasă, pe vremea când în lume numai americanul Carrel făcea culturi de celule.

În mai 1897 este denumit medic şef al Spitalului Pantelimon şi va străbate cu docarul zilnic cei 12 km până la spital, timp de peste 20 de ani, până când Clinica neurologică este mutată la Spitalul Colentina. Îi plăcea mult munca, mai ales alături de cei tineri, C.I. Parhon, State Drăgănescu, N. Ionescu-Siseşti etc. Având geniu de cercetător, a aplicat pentru prima dată în ţara noastră noi metode de investigaţie, ca de exemplu capilaroscopia în diferite boli neurologice, iar aparatul l-a cumpărat cu banii proprii. Într-o perioadă când în ţara noastră nu exista niciun neurolog, nici laboratoare, Marinescu a izbutit să formeze una din primele şcoli de neurologie din lume.  În 1899, la 36 de ani, devine profesor la Clinica de Boli Nervoase – Facultatea de Medicină din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, iar în 1906 – membru titular. În timpul celor peste 50 de ani de activitate ştiinţifică (1887-1938), Gheorghe Marinescu a publicat peste o mie de lucrări din domeniile neuroanatomie normală şi patologică, neurologie, neurofiziologie, histo- şi citochimie, culturi de ţesuturi, gerontologie ş.a. În 1919, a apărut la Londra lucrarea sa asupra nevroamelor de amputaţie şi asupra regenerării nervoase, care la propunerea lui Cajal a primit premiul Achucarro al Academiei din Madrid.

Prin activitatea şi opera sa ştiinţifică, Gheorghe Marinescu este considerat fondatorul şcolii de neurologie şi neuropatologie din România.  Printre cele mai cunoscute studii ale sale se află descrierea reflexului palmo-mentonier în afecțiunile sistemului piramidal și descrierea unui sindrom neurologic ereditar, Sindromul Marinesco-Sjogren.

 

Nicolae Paulescu (1869-1931) este unul dintre cei mai de seamă medici și oameni de știință români, recunoscut pentru contribuția sa la descoperirea insulinei, mai exact a hormonului antidiabetic eliberat de pancreas. De asemenea, încă din 1897, acesta a demonstrat că coagularea sângelui din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui din vena portă sau din venele periferice.

Paulescu studiază medicina la Paris, unde în 1897 obţine titlul de doctor în medicină cu lucrarea Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). În1899 obține primul titlu de Doctor în ştiinţe medicale, iar în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea. Are numeroase oferte de a profesa în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, dar preferă să revină în ţară, unde înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci a ocupat funcţia de Director al Clinicii de Medicină internă a spitalului St. Vincent de Paul din Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie care-i poartă numele.

Pe 23 iulie 1921, în cadrul sesiunii Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu a expus în patru comunicări științifice rezultatele muncii sale de cercetare. El a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă cunoscută ca insulina. Descoperirea sa a fost publicată în august 1921 în Archives Internationales de Physiologie, simultan, în Franţă şi Belgia. Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor şi Comerţului din România brevetul de invenţie Pancreina si procedura fabricatiei sale. În actul oficial se preciza: „Revendic inventiunea produsului organic pancreanina care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

Cu toate acestea, la diferenţă de aproximativ un an, cercetătorii canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best anunţă că au descoperit insulina. Ei spun că deşi Paulescu ar fi demonstrat eficacitatea substanţei pancreatice, acesta ar fi spus că injecţiile cu pancreina nu au efect. Astfel, în 1923, cei doi sunt premiaţi cu Premiul Nobel. Fiind conştient că este o nedreptate, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţia o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. În 1969, lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, pentru descoperirea insulinei. Paulescu nu apucă să se bucure de recunoştinţa internaţională, el încetând din viaţă pe 19 iulie 1931. În 1990, el este numit post mortem membru al Academiei Române.

 

Ana Aslan (1897-1988) – medic român specializat în gerontologie, cu preocupări în gerontologia socială, a intuit și descoperit acțiuni terapeutice de tip biotrofic ale procainei, prin tratament de lungă durată și în doze mici, cu rol curativ și profilactic în tulburările distrofice legate de vârstă. A început experimentele pe un student care suferea o criză de artroză și a descoperit că procaina îi influențează pozitiv afecțiunea reumatică.

Tratamentul cu pro­ca­ină la pacienții de vârsta a treia a dus la reducerea stărilor depresive și a an­xi­etății, creșterea dorinței de a trăi, păstrarea și îmbunătățirea capacităților fi­zi­ce și in­telectuale (în special memoria), îmbu­nătăți­rea functională a analizorilor auditiv, optic și ol­factiv, a aspectului pielii și părului, scăde­rea in­ten­si­tății petelor senile și a keratozei, creșterea to­nusului mus­cular și a mobilității articulare, creșterea și repigmen­tarea părului, normalizarea presiunii arteriale. Gerovitalul H3, produs biotrofic original românesc și, în acelast timp, primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946 și 1956, de Prof. Dr. Ana Aslan și școala sa, după numeroase cercetări clinice și experimentale.

Ulterior a continuat cercetările într-un azil de bătrâni și în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu a inventat produsul geriatric Aslavital, disponibil încă din 1980. Rezultatele studiilor grupului de medici și cercetători condus de Prof. Ana Aslan au fost publicate în reviste de recunoaștere internațională, au fost pre­zen­tate în cadrul unor manifestari știintifice internațio­nale sau au apărut sub for­ma unor tratate publicate de edituri de prestigiu din stră­inătate, iar cele mai importante organisme medicale internaționale au recunoscut contribuția sa incontestabilă la dezvoltarea geriatriei.

 

George Emil Palade (1912-2008), este medic de origine română, născut la Iași – unde a făcut primele clase, apoi s-a mutat la Buzău și a parcurs cursurile Colegiului B.P.Hasdeu, în anul 1930, a fost admis la Facultatea de Medicină a Universității din București şi, încă din primii ani de studenţie a manifestat un interes aparte pentru ştiinţele biomedicale, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. A fost un student excepţional, care a luat nota 10 la toate examenele date la Medicină, de la admitere şi până la licenţa de absolvire, în anul 1936. În anul 1940 obține titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice – „Tubul urinifer al delfinului“ -, pentru realizarea căreia a fost organizată chiar o expediţie în Marea Neagră, pentru studiul pe viu al delfinului.

Între anii 1942-1945, în anii războiului, Palade a activat în Corpul Medical al Armatei Române. După război, la recomandarea unor personalităţi medicale excepţionale, precum Grigore T. Popa şi Dimitrie Bagdasar, ajunge în SUA, unde a fost angajat ca cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. În 1951 realizează fixatorul care acum îi poartă numele, utilizarea lui conducând la o mai bună observare a structurilor celulare. În 1952 l-a întâlnit pe Albert Claude, om de știință care avea să-i devină mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Emil Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie, începând o colaborare cu Philip Siekevitz. Elementul esenţial al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade.

În anul 1973 s-a transferat de la Institutul Rockefeller la Universitatea Yale, iar în 1974, dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”.

El a explicat mecanismul celular al producției de proteine: a descoperit particule intracitoplasmatice bogate în ARN, responsabile pentru biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade.