Totuși, pentru cine lucrăm?

5 septembrie 2018 | 0 comentarii |

Cum Sănătatea Buzoiană este un ziar medical, chiar dacă abordează și anumite teme culturale sau spirituale, nu pot lipsi descrierile unor realități ale din instituții în care boala unor organe interne este atât de vizibilă, încât se întinde pe tot chipul. Chiar dacă funcționează coerent povestea hainelor împăratului – în care, deși împăratul era gol, toți se minunau de frumusețea straielor, până când un copil, cu sinceritate specifică, a spus adevărul -, chiar dacă noi românii trăim o viață dublă, vorbind pe la colțuri dar uitând să spunem clar și răspicat adevărul acolo unde trebuie spus, nu înseamnă că, de dragul unei false diplomații, unei păci mincinoase, nu merită scris ceea ce se mai întâmplă în jurul nostru.

Știu că nu este comod nici pentru cei care-l mint pe împărat și uneori nici pentru cititori, deoarece, fiind vorba de texte care nu vizează dezvăluiri sau senzațional, nu dau nume în aceste materiale. Pe de altă parte, nu pricini personale de nemulțumire mă inspiră ci groaza că tot felul de personaje a căror genă s-a alterat din cauza slugărniciilor de tot felul sunt plătite și susținute să țină cârma dreaptă, iar lucrul acesta nu știu cum să-l facă. Fie că extracția, proveniența este din marasm, fie că frica pierderii unui loc cald îți întunecă atât de mult rațiunea încât nu prea știi de ce te afli pe acolo și pe cine slujești cu adevărat.

Am fost cândva la o emisiune și, colocvial, întreb moderatorul dacă are subiecte pe care nu și-ar dori să le ating. Franc, îmi răspunde: Spuneți orice, doar de șeful meu să nu vă luați! El este singurul telespectator care trebuie să fie mulțumit. Consider că poveștile din instituții pot avea rol curativ, și poate, cândva, oamenii nu vor mai lucra pentru un șef temporar, ci își vor aminti că lucrează pentru om în general, iar în cazul unor instituții precum Casa de Asigurări, pentru măria sa contribuabilul are și el dreptul să aibă cât mai mult, cât mai aproape, cât mai bine, cât mai rapid și să fie cât mai mulțumit.

Sigur, această instituție suferă de o boală de sistem: monopolul. Așa cum al doilea copil îl educă pe primul, o instituție bolnavă nu poate fi vindecată din interior, ci doar din aruncarea ei pe piața liberă, unde tonusul este altul, ajustările și eficiența cresc, iar amintirea permanentă a misiunii – adică grija pentru cel ce contribuie – nu poate fi ignorată, pentru că el, umilul acela inform acum, capătă chip atunci când nu mai vrea să-și asigure sănătatea la cei ce nu prea vor să știe că obiectivul muncii lor este El.

Între noi fie vorba, pe o piață liberă, fără coerciția statului, în câteva luni cântă cucul printre brazii din față… De ce mă iau de această instituție, cum de am curajul să scriu și să vorbesc despre stăpânii vieții și ai morții pentru furnizorii de servicii medicale?! Nici eu nu știu cum de m-am făcut că nu observ… Dar cui ar folosi ca toți să tăcem? Siguranței personale? Dar de ce?! Eu cred că trebuie să ne spunem punctul de vedere și, fiind vorba de un jurnale care se adresează oamenilor de un anumit nivel, să vorbim cel puțin principial despre ceea ce ne surprinde.

Pe mine m-a surprins, sau mai bine zis m-a șocat, un răspuns dat de această instituție, care suna ca o cadență cultică: iar și iar spuneți că au ajuns medicamentele la pacienți! Păi bine dragilor, dar care mai este misiunea noastră? Care mai este rostul unei asemenea entități? Pentru ce pacienții contribuie gros la îndestularea financiară a celor care lucrează în sistem, dacă nu pentru ca să le fie urmărit binele?

Când am văzut un asemenea mesaj am crezut că este dintr-o frizerie, unde tăiatul de ici și colo face toți banii. Dar, dureros venea de la gardienii dreptului la bunăstarea celor care de voie și mai ales de nevoie pun în punga comună bani albi pentru zile negre. Am înțeles, după această teribilă scăpare, că oamenii și-au pierdut busola, nu știu pentru cine sunt acolo și nu au viziunea mijloacelor prin care să se asigure că cei care-i plătesc sunt respectați. Am mai înțeles de ce misiunea unei instituții trebuie afișată peste tot – pe acolo nu prea am văzut-o – ca lucrătorul, slujbașul, atunci când vine dimineața să știe pentru cine vine, iar atunci când primește leafa să știe pentru ce o primește.

Nu știu ce subiecte mai sunt pe la concursurile pe post, dar cred că ar trebui introdusă o probă de recitare din memorie a misiunii instituției, asumată mintal și comportamental de către cei care apar pe statul de funcții. Nu cred că va fi un impediment greu de depășit pentru un funcționar, mai ales că, pornind din aproape în aproape, misiunea oricăruia dintre noi este omul, iar misiunea fiecărei entități este slujirea omului în aria de activitate pe care o desfășori și din ogorul căreia ești plătit, în cazul de față pacientul, la care iar și iar trebuie să ajungă medicamentul, pentru că el este cel care plătește și ține viu sistemul din care, în mod partenerial toate zalele lanțului supraviețuiesc și toate trebuie să-l aibă ca obiectiv.

Acum, că unii și alții au interese de grup, nu este ceva nou, însă stridența manifestării notifică imposibilitatea însănătoșirii. În fine, este deranjant când nu știm de ce suntem într-un loc, când privim omul prin cifre, când confortul lui trece prin filtrul unui scaun peste care stau interese meschine, când cei din jur întră surzi în horă și când totul contează, doar personajul principal, omul, în cazul de față în calitate de pacient, este ignorat sau chiar distrus de jocul interpretărilor și supozițiilor unor indivizi a căror lumină este stinsă demult și care uită de ce și pentru ce sunt acolo și pentru cine trebuie să lucreze. Răbdător, poți spune că trece și astă, fiindcă experiența demonstrează că sunt perisabilități care nu țin mult și nu pot strica chiar tot, dar de ce să ai nevoie de asemenea așteptări când poți lucra împreună la binele comun?!

 

 


Adaugati un comentariu


 

*