10 Mai, Ziua Regalității: Carol I, primul rege al României, ctitorul României moderne

Timp de opt decenii (1866 – 1947), ziua de 10 mai a reprezentat, pentru români, Ziua Regalității. Și tot la 10 mai, românii au sărbătorit Ziua Națională, până după al Doilea Război Mondial.

 

La 10 mai 1866 sosea la București prințul Carol de Hohenzollern, care a fost înscăunat ca domnitor al Principatelor Unite. Tot la 10 mai, în 1877, acelaşi Carol proclama Independenţa ţării și era instituită prima decoraţie românească – Steaua României. La 10 mai 1881, este proclamat Regatul României, iar Carol I devine primul rege al României, fiind încoronat cu Coroana făcută din oţelul unui tun otoman cucerit în 1877. Ordinul „Carol I”, cea mai importantă decorație de stat din istoria României a fost înființat la 10 mai 1906.

Începând cu domnia lui Carol I (prinț al României: 10 mai 1866 – 10 mai 1881, apoi rege al României: 10 mai 1881-27 septembrie 1914) și continuând cu domniile lui Ferdinand I (28 septembrie/10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927), Mihai I (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), Carol al II-lea (8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940), și din nou, Mihai I (6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947), în ziua de 10 mai, românii au sărbătorit Ziua Regelui și Ziua Națională.

În anul 2011, istoricul Neagu Djuvara propunea revenirea la data de 10 Mai ca Zi Naţională a României, spunând că „Alegerea datei de 1 decembrie ca Zi Națională nu a fost potrivită, a fost conjuncturală, făcută de Parlamentul de după Revoluția din Decembrie ’89. (…) Nu e adevărat că 1 decembrie reprezintă unitatea, pe 1 decembrie doar Transilvania și Banatul erau unite”, argumenta istoricul Djuvara, menţionând că un „avantaj” al datei de 10 mai era și „anotimpul cel mai frumos din ţara noastră; poate lumea să dănţuiasca în stradă, pe când la 1 decembrie…”.

 

Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, a readus în discuție rațiunile aducerii unui prinț străin în România, pentru menținerea stabilității interne, a coeziunii și unității naționale, consolidarea autonomiei și pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenței României și modernizarea statului. Cu acordul Locotenenței Domnești, Ion Ghica, președinte și ministru de externe în cadrul Guvernului provizoriu, l-a propus ca domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care însă a refuzat. La 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeași propunere prințului-ofițer Carol de Hohenzollern, în vârstă de 27 de ani. Au urmat câteva săptămâni de negocieri, pentru că era nevoie de acordul regelui Prusiei și al împăratului francez Napoleon al III-lea, după care propunerea este acceptată. În urma plebiscitul național din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv – 635.969 „pentru” și doar 244 „contra”-, Carol este anunțat că „cinci milioane de români aclamă ca suveran al lor pe prințul Carol”, iar acesta decide să pornească spre România.

Pe 7 mai 1866, viitorul rege al României ajunge la Buziaș, după o călătorie incognito cu trenul pe ruta Duseldorf-Zurich-Viena-Budapesta, în vagoane „puturoase” de clasa a II-a. Pentru că între Germania şi Austria exista la acea dată o stare conflictuală și risca să fie arestat, în Elveția i se confecționează un pașaport fals, cu numele de Karl Hettingen, om de afaceri, destiația Odesa. Ajunge cu bine la Buziaș, unde s-a îmbarcat pe un vapor și ajunge, pe Dunăre, la Turnu Severin, unde îl aștepta Brătianu.

 

La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele Carol a intrat în București, unde este întâmpinat de o mulțime entuziastă. Își continuă drumul până în dealul Mitropoliei, unde este întâmpinat de mitropolitul Nifon, iar după un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților, unde Carol I a depus jurământul ca Principe Suveran al României. Domnitorul a jurat că va fi credincios legilor ţării, va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi va domni ca suveran constituţional.

Legământul lui Carol: „Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Disciplinat, rezervat și cu o extraordinară putere de muncă, Carol I s-a dovedit a fi omul de care România avea nevoie ca să reducă decalajul de secole ce o separa de Europa Occidentală. În cei 48 de ani ai săi de domnie, România a înregistrat mari progrese în plan demografic, economic, social, administrativ, politic și cultural. Unul din primele sale acte politice a fost proclamarea noii Constituții – la 1 iulie 1866 – una dintre cele mai democrate la aceea vreme, care va rămâne în vigoare până în 1923.

 

Chiar dacă primii ani de domnie au au fost marcați de o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă și externă a țării, a stimulat organizarea instituțiilor statale și mai ales a armatei care va juca un rol decisiv în obținerea

Independenței de stat a României a fost proclamată la 9/21 mai 1877, într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, în fața căreia ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „În stare de răsbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (…) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frica de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. După discurs, Adunarea Deputaților a votat moțiunea „Independenţa absolută a României“, cu 79 de voturi „pentru” și 2 abțineri, prin care lua act că „ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. 

Aceeași moțiune a fost adoptată și de Senat, astfel că tributul datorat Porții a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

Independența României, precum și unirea Dobrogei cu România au fost recunoscute prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) și prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).

 

La 10/22 mai 1877 au loc, la București, festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării. În aceeași zi a fost instituită prima decorație românească – „Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român.

La 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri a hotărât acordarea titlului de Alteță Regală lui Carol I, astfel realizându-se pasul decisiv spre proclamarea Regatului României, care se va înfăptui la 10/22 mai 1881, la împlinirea a 15 ani de la urcarea lui Carol pe tron.

Coroana regelui a fost confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei. Evenimentul încoronării a fost anunțat prin 21 de salve de tun. Cu ocazia încoronării, regele a ținut un discurs în care a apreciat că „Prin serbarea de astăzi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele și în fapte mari (…) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României!”

 

Viitorul Rege Carol I al României s-a născut la 8/20 aprilie 1839, la Sigmaringen, Germania, și a trecut la cele veșnice în ziua de 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, din Sinaia. Alteţa Sa Serenisimă Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig a fost al doilea fiu al Principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811–2 iunie 1885), fost prim-ministru al Prusiei şi un personaj influent în Berlin, din ramura romano-catolică a vechii dinastii germane de Hohenzollern, menționată întâia oară în anul 1061 (un strămoş al lui Carol, Friedrich VI de Zollern, burggraf de Nürnberg, luptase alături de Mircea cel Bătrân, la Nicopole, în 1396), şi al Principesei Joséphine Frederica Luise de Baden (21 octombrie 1813–1900) care se înrudea cu Claude de Beauharnais, cumnatul primei soţii a lui Napoleon. Principele era înrudit, aşadar, atât cu dinastia Hohenzollern din Prusia, cât şi cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei.

Carol I avut trei fraţi și două surori: Principele ereditar Leopold (1835–1905), Principii Anton (1841–1866) şi Friedrich (1843–1904), Principesele Stéphanie (1837–1859 – căsătorită cu Regele Pedro al V-lea al Portugaliei) şi Marie Louise (1845–1912 – căsătorită cu contele Filip de Flandra, cel care a refuzat Tronul Principatelor Unite înainte ca acesta să îi fie oferit Principelui Carol; cei doi au fost părinţii Regelui Albert I al Belgiei).

 

Pentru România, Carol I este omul providențial care a instituit statul modern, țara independentă și suverană, iar sub domnia sa – cea mai lungă din istoria românilor (48 de ani, 10 mai 1866 – 27 septembrie 1914), România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. A fost singurul domnitor ales prin plebiscit (referendum), iar numele lui răspundea cererii românilor de a avea în frunte un principe occidental.

A luptat, la propriu, în fruntea soldaților săi în Războiului de Independență din 1878-1878, iar sub sceptrul său s-a înființat Banca Națională și s-a deschis Bursa din București, s-au dezvoltat Universitățile și Academia, s-a construit o rețea de căi ferate și drumuri echivalentă cu cea din statele occidentale, au fost bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă și s-a înființat Monetăria Statului, s-au construit 40 de spitale rurale (unele sunt încă în funcţiune), s-au inaugurat Ateneul Român, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“ (actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“) din București, s-a adoptat prima Constituţie a ţării – una dintre cele mai avansate ale timpului, a fost fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.

 

Sursă text și foto: Familia Regală a României