Tratament cu zambetul pe buze

12 august 2013 | 0 comentarii |

Francisco StoicaLa spital merge omul cu probleme, nu? Dupa ce a trecut pe la medicul de familie, asa, cu durerile la el, cu statul la rand pe holurile mai mult sau mai putin calduroase si cu afise mai mult sau mai putin inspirate. Spun acest lucru pentru ca daca dai ca mine, peste un anunt de genul va rugam sa nu va sprijiniti de pereti si daca nu ai pe ce sa stai, chiar trebuie sa stai drept, indiferent de suferinta pe care o ai.

Si ajungi la usa medicului de la spital dupa ce te-ai programat, dai acolo peste alti suferinzi care vorbesc despre bolile lor sau daca nu fac acest lucru au o privire trista, linistea fiind de multe ori in acest caz mult mai apasatoare. Intri in vorba ca sa nu te urci pe pereti de atata asteptat, afli cate si mai cate, mai ca iti vine sa plangi de mila altora si a ta. Cei care ies de la doctor abia saluta la plecare, sunt cu ochii pe reteta pe care vor sa o desluseasca pentru a-si da seama cam cat va costa.

Daca mai ai pe cineva cu tine, te incurajeaza, lasa draga ca trece, te vei face bine,ii vezi zambetul fortat sub ochii ingrijorati. Intri la doctor, esti unul dintre cei multi care au trecut pe acolo. Omul incearca sa fie amabil, o amabilitate de serviciu, rapida, care nu are treaba cu tine ci cu boala ta, pe care o cunoaste mai bine decat pe tine si o trateaza pe banda, de multi ani, intrat intr-o rutina bine cimentata. Dupa ce ai iesit pe usa, ai disparut cu totul din memoria medicului si a asistentei, atat tu cat si reteta pe care ai primit-o.

Ei bine, ce spun eu acum se intampla exact asa sau nu chiar, dar le-am scris pentru ca, dand  intamplator peste un film italian, am vazut o secventa care m-a pus pe ganduri. In fata unei comisii se gasea o doamna care isi sustinea doctoratul. Tema? Terapia prin zambet. Sau ras.  I s-au pus intrebari, cum s-ar putea vindeca cineva asa, a raspuns ca in asemenea situatii organismul produce nu stiu ce, parca „endorfine”, care-i fac mult bine. Si, ce este mai important, ar fi tratat si omul, nu numai boala.

Femeia a trecut cu10. Au urmat apoi secvente cu aripa dezafectata a unui spital care a fost data pentru asa ceva, era acolo o veselie generala, bolnavii dansau cu perfuziile la ei, iar personalul medical era imbracat cu ceva din costumatia celor de la circ.

Important este ca tabloul pe care l-am descris eu mai sus s-ar fi chircit de durere in fata acestor imagini. Totul era, desigur, fortat – filmul este film, dar cum ar fi sa se lucreze cat de cat la atmosfera din spitale… Pentru ca, este bine stiut, toti doctorii recunosc cat de important este ca si bolnavul sa contribuie, prin vointa lui, la vindecare. Cel suferind are, de regula, mai putina forta pentru a fi optimist, pentru a zambi sau a se veseli daca este provocat. Din acest motiv ar fi nevoie de un cadru organizat, care sa emane buna dispozitie din fiecare coltisor.

Greu de realizat, dar nu imposibil. Cine stie, poate asa ceva isi va face loc in viitor.

 


Categorii: Editorial

Adaugati un comentariu


 

*