Charles Darwin și teoriile sale despre originea vieții și legătura acestora cu medicina

La data de 24 noiembrie 1859 a fost  publicată controversata lucrare „Originea Speciilor” a naturalistului englez Charles Robert Darwin ale cărui teorii despre originea și evoluția speciilor au generat polemici care nu s-au încheiat nici astăzi.

 

Teoria evoluționistă a naturalistului englez Charles Darwin (1809-1882), care elaborat-o după ce a călătorit în jurul lumii, a observat-o, i-a observat formele de viaţă, a împărțit lumea științifică în două. Părinții lui Darwin făceau parte din Biserica Unitariană și și-ar fi dorit  ca micul Charles să urmeze modelul tatălui său, așa că l-au trimis, la vârsta de 16 ani, la Edinburgh, pentru a studia medicina. Domeniul însă nu îl pasiona, așa că în 1828 a ajuns la Cambridge, unde studiază teologia. „În acea perioadă, nu mă îndoiam de adevărul strict și literal din Biblie”, a declarat, mai târziu, Darwin care, în luna august a anului 1831, înainte de a deveni preot, a fost atras de ocazia ce  s-a oferit de a face parte din echipajul de pe HMS Beagle, care urma să plece într-o călătorie spre coasta Americii de Sud pentru doi ani de zile. Pregătirile au durat mult mai mult decât s-ar fi așteptat membrii echipajului, iar Beagle nu a reușit să părăsească Plymouth Sound decât în luna decembrie. Această călătorie avea să-i schimbe, însă, radical concepția despre lume și viață, iar cercetarea sa a fost marcată de faptul că, după voiaj a început să se simtă obosit, avea dureri de cap des, i-au apărut eczeme, grețuri și palpitații pe care le-a resimțit până la finalul vieții. Se pare că în America de Sud ar fi contactat un parazit responsabil de boala Chagas….

 

Deși studiile lui realizate în cei cinci ani de călătorie erau revoluționare, Darwin nu se grăbește să lanseze teoria evoluționismului și a selecției naturale. Abia peste 20 de ani publică „Originea speciilor”, în contextul în Alfred Russel Wallace înregistrase progrese considerabile în asemănătoare, ceea ce l-a făcut să se teamă că acesta din urmă ar putea să atragă toată atenția asupra propriului manuscris.

Chiar şi astăzi, la un secol şi jumătate de la publicarea primei lucrări din „Originea Speciilor”, există multe interpretări eronate în cunoaşterea teoriei sale, dar sunt și numeroase opinii conform cărora, schimbarea pe care a produs-o teoria evoluţiei a adus, dincolo de domeniul ştiinţific, o schimbare radicală a modului în care omul percepe viaţa şi în care se percepe pe sine, care demonstrează că nu lumea s-a schimbat, ci oamenii, prin modul în care se percep, opera a lui Darwin fiind considerată încă de referință în domeniul biologiei evoluționiste.

 

Trebuie menționat că Darwin nu a fost nici primul și nici singurul om care să se gândească la o evoluţie în dauna creaţiei divine, lucrările sale ştiinţifice au reprezentat punctul de cotitură şi începutul unei polemici care nu s-a finalizat nici până astăzi, la 162 de ani de la acest eveniment.

După cinci ani petrecuţi în jurul lumii, Charles Darwin avea să publice cartea „Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă“, o lucrare extrem de controversată, în care vorbește despre selecţia naturală şi evoluţia animalelor pe Pământ. Ideea centrală a cărții este aceea că, de-a lungul timpului, cu ajutorul procesului de selecție naturală, speciile de plante și animale evoluează în mod continuu.

1250 de exemplare a numarat tirajul primei ediții al celebrei lucrări „Originea speciilor”, la lansarea din 24 noiembrie 1859 (alte surse susțin că lansarea a avut loc pe 22 noiembrie), dar această lucrare, împreună cu cele care 26 au urmat, aveau să schimbe radical concepția asupra vieții și a începuturilor acesteia pe Pământ.

 

În „Originea speciilor“, Darwin susține că este eronată concepția religiilor prin care există un unic creator de viaţă, care poate decide cine moare şi când. Cartea a fost, probabil, cea mai controversată lucrare scrisă vreodata, prin faptul că, la prima vedere, ar contrazice flagrant toate punctele de vedere ale religiilor cu privire la biologie. Totuși, în timp ce Friedrich Nietzsche a îndrăznit să spună că Dumnezeu este mort, Darwin a arătat că nu e mort, ci este, pur şi simplu, depăşit de evoluţie. Deşi pe măsură ce a cercetat mai mult lumea vie a început să creadă tot mai puţin în biserică şi divinitate, Darwin s-a ferit de caracterizarea „ateu“ şi a afirmat într-una dintre scrisorile sale că mai potrivit e să se numească „agnostic“. „N-am fost niciodată ateu în sensul negării existenţei lui Dumnezeu. Cred că în general (şi mai ales pe măsură ce îmbătrânesc), cuvântul care descrie adecvat starea mea de spirit este agnosticism”, scria Darwin, într-una din scrisorile sale.

El a enunţat ipoteza procesului evolutiv, în care urmaşii mai bine adaptaţi ai unei specii supravieţuiau, pe când cei slabi nu, iar flora şi fauna i se supunea acestui proces. La rândul lor, urmaşii puternici dădeau naştere altor specii mai evoluate, într-un proces continuu, totul făcând trimitere la un strămoş comun care ar fi existat în urmă cu zeci de milioane de ani. Darwinismul devenea astfel un curent care avea să redefinească lumea ştiinţelor naturale.

 

În 1871, Darwin publica „Originea omului“ în a cărei introducere fixează un punct de vedere interesant. „Ignoranţa aduce mai multă încredere decât cunoaşterea: Acei care cunosc puţin şi nu acei care cunosc mai mult, afirmă despre o anumită problemă că va fi sau nu rezolvată de către ştiinţă“, scrie Darwin. În aceeaşi carte menţionează şi că religia este mai degrabă dobândită, învăţată, decât înnăscută. „Credinţa în Dumnezeu a fost considerată nu numai ca una dintre cele mai mari, dar şi cea mai completă distincţie dintre om şi animal. Totuşi este imposibil, cum s-a arătat, să susţinem că această credinţă este înnăscută sau instinctivă în om“.

Darwin a preluat ipoteza omului care se trage din maimuţă de la Jean Baptist Lamarck, prezentată de doctorul R. E. Grant, de la Facultatea de Medicină din Edinburgh, care i-a prezentat ideile lui Lamarck referitoare la transformarea speciilor, sbliniind că teoriile acestuia l-au mirat, dar nu l-au şi impresionat.

Charles Darwin nu a fost nici primul om de știință care a spus că supravieţuiesc cei mai puternici, expresia „Survival of the fittest” aparținându-i lui Herbert Spencer care a inclus-o în lucrarea „Principii în biologie“, publicată în 1864. Darwin preia formularea abia în a cincea ediţie a „Origini“, publicată în 1869, afirmând chiar că enunţul lui Spencer este mai potrivit.

 

Multe evoluţii şi controverse din discipline precum neuroştiinţele, etologia, antropologia culturală, psihologia şi epistemologia evoluţionistă sau etica evidenţiază o conştiinţă tot mai acută a distincţiei şi, totodată, a împletirii dintre factorii biologici şi culturali, stimulată şi potenţată de reorientarea gândirii pe care a inaugurat-o apariţia „Originii speciilor”. Încercând să degajeze morala care poate fi desprinsă din succesele şi eşecurile unor programe de cercetare inspirate de realizările din domeniul biologiei evoluţiei într-o mare varietate de discipline, cunoscutul filosof al biologiei Elliott Sober scria că „Selecţia biologică a produs creierul, dar creierul a pus în mişcare un puternic proces ce poate contracara presiunile selecţiei biologice. Mintea este mai mult decât un dispozitiv pentru a genera comportamentele pe care le-a favorizat selecţia biologică. Ea este baza unui proces de selecţie sui generis, definit prin propriile sale măsuri ale adecvării şi ale transmiterii ereditare. Selecţia naturală dă naştere unui proces de selecţie care pluteşte liber”.

 

În cadrul simpozionului internaţional „Darwin, evoluţia speciilor și gândirea evoluţionistă”, organizat de Facultatea de Filosofie și Facultatea de Biologie ale Universităţii din București, la 150 de ani de la apariţia „Originii speciilor”, comunicările științifice au adus în atența participanților unele dintre cele mai importante dezbateri despre monumentala lucrare a lui Charles Darwin.

Spre exemplu, Denis Buican, profesor onorific al Universităţii din Paris, doctor în Ştiinţe Naturale, în Litere şi Ştiinţe Umane la Sorbona, a arătat cum teoria lui Darwin stă la baza selecţiei multipolare la nivelul genotipic, care a dat o bază predictivă şi explicativă geniului genetic şi biotehnologiilor.

Prof. dr. Octavian Popescu, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Institutul de Biologie al Academiei Române, a arătat că „O cunoaştere în detaliu a nivelului molecular al organizării biologice, adică a genelor, poate permite deducerea a ceea ce se petrece la nivel de celulă şi la nivel de organism. În pofida multiplelor confruntări teoretice cu evoluţioniştii, biologia moleculară a pus la dispoziţia acestora instrumente excepţionale”. Acesta susține că „atunci când studiul fenomenelor evoluţioniste se rezuma la aspectele morfologice, biologia moleculară a furnizat o cantitate considerabilă de date experimentale privind proteinele şi acizii nucleici”, iar „convergenţa între biologia moleculară şi teoriile evoluţiei va fi unul din evenimentele ştiinţifice fundamentale ale primei jumătăţi a secolului al XXI-lea”.

 

Prof. dr. Oltea Joja, Institutul de Endocrinologie C.I. Parhon, a explicat că, luând „în considerare argumentele ultimelor decenii privind altruismul biologic şi psihologic, reconsiderând ceea ce putem reţine din teoria evoluţionistă şi construind alternative de interpretare” se poate afirma că „selecţia de grup apare drept concept central al reinterpretării altruismului. (…) Mai mult, rămân argumentele psihologiei cotidiene, beneficiile psihologice şi sociale evidente ale comportamentelor noastre altruiste şi privind sănătatea în ansamblu, dincolo de stricta dorinţă de a supravieţui”. Referindu-se la un studiu al lui David Sloan Wilson realizat împreună cu psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, dr. Joja a subliniat că „formele clinice moderne de psihoterapie, testate pentru eficienţa lor, implică în demersul lor modificarea (mai mult sau mai puţin directivă) a strategiilor de coping şi îmbogăţirea registrului acestuia. Deci dacă dorim să evităm consecinţe psihologice lezante, ne schimbăm strategia de coping, eventual, adeseori, în sensul altruismului. Acesta poate fi extrem de gratificant, deci benefic, îndeosebi în diversele forme de cooperare directă (face to face) când ceilalţi, la rândul lor, răspund în manieră altruistă sau exprimă gratitudine”.

 

Citând un studiu realizat de Wilson şi Csikszentmihalyi, dr. Joja a explicat cum, în subtitlul „Ştiinţa altruismului şi sănătatea” se relevă, pe larg, „beneficiile secundare ale altruismului, enumerându-le dincolo de cele evident materiale (hrană, adăpost, medicamente), pe cele mai subtile, psihologice, precum alinarea, respectul şi iertarea, nevoi întărite în cadrul speciei umane. Un individ care ajută victimele unui dezastru le sporeşte acestora în mod evident sănătatea şi, rezultat şocant, totodată îşi poate spori propria sănătate. Or, tocmai teoria evoluţionistă ar putea contribui la clarificarea raportului dintre aceste două tipuri de beneficii asupra sănătăţii, în contextul în care orice adaptare are atât o explicaţie „ultimativă”, o finalitate (efectul asupra supravieţuirii şi reproducerii), cât şi una de tip proxim (mecanismul particular care duce la exprimarea acestei adaptări”. „Mai mult, beneficiile psihologice ale altruismului ar putea fi maximizate prin construirea unui tip de mediu social care ar întări dezvoltarea altruismului în termeni comportamentali”, consideră dr. Joja.

 

Medicul psihiatru Octavian Buda, profesor UMF „Carol Davila” din București, a arătat, la rândul său, că legătura lui Darwin cu medicina, este puternică, atât prin bunicul și tatăl său, care au fost medici, cât și prin dorința inițială a lui Darwin de a studia medicina. „Evoluţia tardivă a lui Darwin avea însă să-şi pună pecetea şi pe soarta ulterioară a medicinei, fapt de care nici clasa medicală românească nu a rămas străină. De la efortul de popularizare al unor medici din Ţările Române, din a doua jumătate a secolului XIX, precum Iuliu Barasch sau Pavel Vasici Ungureanu, conceptele darwiniste devin repere ştiinţifice fundamentale, pe măsura dezvoltării metodelor clinic experimentale, prin fiziopatologie şi histopatologie, prin microbiologie şi igiena preventivă. În contextul, mai larg, al teoriei sintetice al evoluţiei, apar la noi contribuţiile lui Victor Babeş, Nicolae Leon, Dimitrie Voinov, sau a mai recenţilor Daniel Danielopolu sau Ilie Riga, toate cu raportări pozitive la Darwin. În schimb, evoluţionismul a fost ferm contestat, de pe poziţii fideiste, de Nicolae Paulescu, iar Gheorghe Marinescu şi Constantin Parhon şi-au dezvoltat convingerile evoluţioniste cu orientare către darwinismul social şi, în mod particular, către eugenism”, a explicat medicul psihiatru.

 

Dr. Buda apreciază, totodată, că „ideile unei medicini pe principii darwiniste devin reper, pe măsura dezvoltării metodelor clinic experimentale în medicina vest-europeană şi în cea de la noi, prin fi ziopatologie şi histopatologie, prin microbiologie şi igiena preventivă”.

O atenție aparte îi acordă lui Victor Babeș (1854-1926), despre care notează că „descoperă granulaţiile din citoplasmă (protoplasma situată în afara nucleului celulei vii) ale unor bacterii, denumite ulterior granulaţiile Babeş-Ernest, esenţiale pentru diferenţierea unor germeni patogeni. A publicat la Paris, în 1885, împreună cu microbiologul francez André Victor Cornil, cel dintâi tratat complet de bacteriologie din lume – „Les bactéries et leur rôle dans l’étiologie, l’anatomie et l’histologie pathologique des maladies infectieuses”. Tot în acel an, într-o lucrare separată, enunţă şi fundamentează principiul antibioterapiei, afirmând ideea folosirii antagonismului microbian (principiu darwinist) în terapeutică. (…) Anticipând marile sinteze ale evoluţionismului din secolul al XX-lea, Babeş a realizat, spre sfârşit de veac XIX, unificarea principiilor darwiniste cu acelea ale unei ştiinţe biologice particulare, şi anume cu microbiologia”. Prof. Octavian Buda consideră că, prin contribuţiile sale, Babeș a „ajutat la unificarea de principiu, de esenţă, şi până în prezent validă, între doctrina evoluţionistă şi microbiologie”.

 

Revenind la Darwin, e bine de știut că acesta a scris 27 de lucrări despre „Origini”, în care a elaborat teorii despre originea omului, despre planete, despre expresii și emoţii la oameni şi animale, despre insecte şi despre variabilitatea planetelor şi animalelor în stare domestică. De-a lungul vieţii, el a descoperit secretul formării atolilor, a demonstrat fototropismul (influenţa luminii asupra creşterii plantelor) şi a formulat primele teorii cu privire la extincţia megafaunei şi a mişcării continentelor.

Între 1876 și 1881 și-a scris autobiografia, considerată de mulți a fi scrisă mai degrabă pentru nepoții săi decât pentru tipar, deoarece se manifesta „deosebit de candid” în antipatia sa față de miturile creștine și chinurile veșnice.

Suferind de anghină, Darwin a avut un atac de apoplexie în martie 1882 și a murit de atac de cord, la 19 aprilie. Grupurile influente doreau o ceremonie grandioasă pentru „gentlemanul” naturalist care adusese „o nouă natură” în mâinile noilor specialiști, așa că în ciuda teoriilor sale „agnostice”, a fost inmormantat cu toată pompa ecleziastică, la 26 aprilie 1882, în prezența noii nobilimi a științei și statului.

 

(Surse: enciclopediabritannica.ro; wikipedia, ebiografia.com; Darwin și gandirea evolutionistă)