MIHAI EMINESCU – simbolul sănătății spirituale a Culturii Române

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea, petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut – este descrierea cercetătorilor care l-au redescoperit pe Eminescu omul , din spatele aurei de „poet nepereche“.

În fiecare an, la 15 ianuarie, românii își reamintesc că la această dată, în 1850, s-a născut, la Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici), „Luceafărul poeziei românești”, simbolul Culturii Naționale. 

„Poetul nepereche” îşi petrece primii ani de viaţă la Ipoteşti, urmează şcoala de la Cernăuţi şi debutează literar în 1866, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, dedicată profesorului său de Limba română.

Lucrează ca sufleor şi copist la teatru, între 1869 şi 1871 studiază filosofia şi dreptul la Viena, iar din 1872 este student la Berlin.

Întors în ţară, în 1874, devine director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, apoi revizor şcolar. Intră în redactia ziarului „Curierul de Iași” şi publică în „Convorbiri literare”.

Din 1877 se mută în Bucureşti, ca redactor al ziarului „Timpul”, unde desfăşoară o intensă activitate jurnalistică.

În 1883, Eminescu se îmbolnăvește, este diagnosticat cu „psihoză maniaco-depresivă”, şi moare pe 15 iunie 1889. 

Doar o mică parte a creaţiei literare eminesciene a fost publicată în timpul vieţii. Cea mai mare parte a operei, rămasă în manuscris, a fost predată de Titu Maiorescu, Bibliotecii Academiei Române.

Despre omul Mihai Eminescu, cercetătorii spun că era „tulburător de frumos, cuceritor, un cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!”

Acum există centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog. Opera sa este cercetată pe toate părțile, dar și viața lui Eminsecu și amorurile sale, ca şi picanteriile vieţii boeme, care au fost subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieţii poetului, sunt readuse în actualitate.

Iată câteva dintre lucrurile mai puțin știute despre MIHAI EMINESCU, consemnate de eminescologi:

1. În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă serpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vada „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.
2. Deşi a avut o inteligenţă rară, nu lua note prea bune în scoală. „Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un şcolar prea strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însă şi scoala.”
3. Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se menţionează în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu.
4. Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenţei, când era elev la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti și a continuat să înoate la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.
5. Când avea doar 16 ani, a trimis versurile sale la redacţia ziarului Familia, condusă de Iosif Vulcan. Impresionat de înclinaţia artistică a poetului, acesta a decis să-i publice versurile. Deranjat de terminaţia numelui său „ici”, acesta dă astfel, fără să realizeze la vremea aceea, numele celui mai mare poet român: Eminescu.
6. Primii fiori ai dragostei îi trăieşte la Ipoteşti, îndrăgostindu-se de o fată care a murit de tânără. Peste ani, poetul îşi aduce aminte de ea cu regret, scriind: „Surâsul ei sfielnic şi ochiul ei cuminte/ Sunt duse fără urme de pe acest pământ/ S-a stins. “
7. Muza din spatele poeziei „Pe lângă plopii fără soţ” a fost Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr.16, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numarat şi a observat ca îi da un număr fără soţ. Se spune însă că a avut un „copil din flori” cu  fiica morarului din Ipoteşti. 
8. Despre marea iubire a lui Eminescu știe toată lumea. „Îngerul blond” al poetului a fost Veronica Micle. O doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, pe când Eminescu avea 22 de ani și era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început, în capitala austro-ungară, o relaţie controversată.
9. Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.
10. Eminescu se încuia în cameră zile și nopți la rând, pentru a citi. Nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu. „Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici, despre prietenul său Eminescu.
11. Eminescu era poliglot: știa limbile greacă, latină, italiană, franceză,  spaniolă, germană, sârbă, albaneză, turcă.
12. În perioada 1874-1875, Eminescu a fost profesor de limba germană la Institutul academic din Iaşi. Deşi era un profesor corect, pentru că era și foarte exigent, elevii au facut grevă, cerând înlăturarea sa.
13. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul în care le răspundea prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»”.
14. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi viaţa lui Mihai Eminescu, în spatele geniului s-a ascuns omul, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, a spus pentru „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet. Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită de celebrul lăutar botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheri, care spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş, alături de sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu. Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ.
15. Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a vrut să se călugărească. „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scrie eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
16. Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut să capete o tulburare psihică gravă. În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii și încearcă să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l determine să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu. Veronica nu l-a putut uita, iar la data de 4 august 1889 s-a sinucis, la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.
17. Secole de-a rândul s-a zvonit că „Luceafărul poeziei românești” ar fi suferit de sifilis, dar în 2015, la 165 de ani de la nașterea poetului, 13 medici, profesori și academicieni au consemnat, în cartea „Maladia lui Eminescu si maladiile imaginare ale eminescologilor”, că poetul a fost diagnosticat greșit, iar moartea i-ar fi fost cauzată de tratamentul cu mercur la care a fost supus.
18. Deşi a trăit în sărăcie toată viaţa, marele poet afirma cu mândrie: „Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea.“
19. În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa și Stele în cer. Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în veșnicie, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat și la scurt timp a murit.
20. În 1914, primul film documentar despre Eminescu, cu titlul „Eminescu, Veronica, Creangă”, a fost produs de către filiala din Bucureşti a casei „Pathé”, în regia lui Octav Minar, ajutat în realizare de directorul revistei „Cele Trei Crişuri” din Oradea, Alexandru Bacaloglu. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român din Bucureşti, în cadrul unei serate eminesciene la care au luat cuvântul personalităţi ale culturii româneşti: Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Enescu, M. Bârsan, Maria Ventura şi Victor Eftimiu.