Nicolae Kalinderu – primul clinician cercetător din România
Acesta a fost primul medic internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute în străinătate, iar după afirmația prietenului său, Victor Babeș, este considerat unul dintre cei mai mari clinicieni interniști și primul clinician cercetător din țară.
S-a născut în ziua de 6 Decembrie, zi în care creștinii îl celebrează pe Sfântul Nicolae, cunoscut și ca Moș Nicolae, cel care aduce daruri copiilor, unul dintre cei mai iubiți moși ai sufletului nostru. Iar pe deasupra, l-a chemat Nicolae, iar faptele sale au fost demne de numele pe care l-a purtat, deși acum se vorbește prea puțin despre el.
Tocmai de aceea ne-am propus ca astăzi, în ziua Sfântului Nicolae, să ne amintim că la mijlocul secolului al XIX-lea, trei mari savanți aveau să revoluționeze medicina românească – Victor Babeş, George Assaky și Nicolae Kalinderu. Acesta din urmă a fost primul internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute în străinătate, iar după afirmația prietenului său, Victor Babeș, este considerat unul dintre cei mai mari clinicieni interniști români și primul clinician cercetător din țară.
Așadar, la 6 decembrie 1835 s-a născut Nicolae Kalinderu, membru al Academiei Române și al Academiei de Medicină din Paris, unul dintre fondatorii orientării anatomo-clinice şi fiziopatologice în medicina românească internă. Împreună cu Victor Babeş a iniţiat studii de mare răsunet privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei.
Nicolae Kalinderu s-a născut la București, într-o familie, probabil, de origine turcă, numele tatătălui său, Kalinderoglu, însemnând „fiul filosofului” în turcă. Face studiile liceale în Franţa, la Paris (1853-1857), apoi studiază la Facultatea de Medicină din Paris, unde a fost influențat de medicina experimentală a lui Claude Bernard și de teoria bacteriologică a lui Louis Pasteur.
A fost mai întâi medic extern (1858), iar în 1863, după ce a participat la un concurs, a fost primit ca intern al spitalelor din Paris unde, pentru activitatea sa excepțională, a fost distins cu „Medaille des hopitaux”, după care a devenit membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.
În 1870, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Paris, cu tema „De la cephalotripsie intracranienne”, foarte apreciată în epocă, Kalinderu a devenit doctor în medicină și chirurgie.
După 1870 revine în România, unde a devenit medic primar de boli interne la Spitalul Colentina. Demisionează însă din acest spital în 1874, iar în 1877 devine șef serviciu la Spitalul Brâncovenesc unde, sub conducerea sa, clinica medicală devine cea mai modernă din ţară.
În timpul Războiului de Independență, doctorul Nicolae Kalinderu a condus serviciul de ambulanță de la Turnu Măgurele, iar în 1878 este numit șef al diviziei I medicale de la Spitalul Brâncovenesc.
Cu ocazia înnoirii corpului medical şi universitar din Bucureşti, care a avut loc în 1887, au fost numiţi profesori, în cadrul Facultății de Medicină din Capitală, trei mari medici: Victor Babeş, George Assaky şi Nicolae Kalinderu. Istoria medicinii româneşti îl menţionează pe medicul Kalinderu drept unul dintre cei mai mari clinicieni internişti, cel care a adus elemente noi în clinica medicală românească, o nouă orientare histopatologică şi fiziopatologică. Tot el a fost primul clinician cercetător din România şi primul clinician care a înfiinţat un laborator ataşat clinicii sale.
A făcut însemnate cercetări asupra pleureziei purulente, intoxicaţiilor cu cosmetice pe bază de plumb, variaţiilor cantitative ale globulelor roşii în paludism, meningitei tuberculoase la adulţi, leziunilor tuberculoase cu porţi de intrare pentru diverse afecţiuni etc. Dintre lucrările sale cele mai influente, pot fi amintite „Despre pleurezia purulentă şi în particular despre tratamentul ei” (1874) şi „Despre meningita tuberculoasă la adulţi” (1884).
Împreună cu Victor Babeş, care l-a considerat „primul internist român ale cărui lucruri au fost cunoscute peste hotarele ţării”, a iniţiat studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice de mare răsunet, cum au fost cele privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei, utilizarea tuberculinei pentru tratamentul leprei etc. Printre operele sale importante din această perioadă se numără „Despre cosmetice”, „Tuberculoza în raport cu unele profesiuni”.
Preocupările sale ştiinţifice şi umanitare l-au determinat să înfiinţeze Azilul pentru leproşi de la Răchitoasa, din judeţul Tecuci. Pe această temă a scris, în 1880, „Memoriu asupra leprei în România”.
Membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, profesorul Kalinderu a realizat lucrări științifice care au devenit cunoscute și în străinătate, fiind autorul primului tratat de medicină internă din literatura medicală românească, intitulat „Lecţiuni de clinică medicală” (1892).
A fost un colaborator apropiat al lui Victor Babeş şi al lui Gheorghe Marinescu, cu care a editat reviste medicale precum „Archives des sciences medicales”, „România medicală” etc. A colaborat şi la publicaţiile de profil ale vremii „Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti”, „Buletinul Societăţii de Medicină din Bucureşti”, „Progresul medical român”.
A fost membru al Societăţii dermatologice din Paris, iar din 20 martie 1890 devine membru corespondent al Academiei Române.
Victor Babeş, în discursul omagial ţinut la şedinţa Academiei Române din ziua de 6 decembrie 1902, afirma că „Doctorul Kalinderu a fost primul scriitor medical român care, prin publicaţiile sale medicale, a intrat în concertul scriitorilor internaţionali”.
Lucrări de referinţă
• Introducere la Clinica Medicală din Spitalul Brâncovenesc, lucrare apărută în 1887 şi în cadrul Tipo-Litografiei Eduard Wiegand din Bucureşti. Este vorba despre o lucrare în care Kalinderu îşi expune concepţia sa despre clinică şi raportul său cu patologia. După autor, clinicianului îi sunt necesare cunoştinţe de anatomie patologică, fiziologie, fizică, chimie, patologie, experimentală, igienă şi materia medica;
• Leziunile nervoase centrale din boala Addison (în colaborare cu Victor Babeş), lucrare comunicată în 1889 la Academia de Medicină din Paris şi tipărită în revistele Progresul medical român şi Analele Institutului de patologie şi bacteriologie; autorii pun în evidenţă o serie de leziuni ale măduvei spinării în boala Addison, explicând o bună parte din simptomele bolii ca fiind determinate de aceste leziuni;
• Despre un caz de sarcom cutanat pigmentar multiplu idiopatic (în colaborare cu Victor Babeş). Este vorba despre o lucrare în care autorii conchid că punctul de plecare al tumorii este reprezentat de vasele sanguine. Această lucrare, împreună cu memoriul privind leziunile leprei, au fost prezentate la Academia de Medicină din Paris, care l-a făcut pe Kalinderu membru corespondent;
• Lepra în România (în colaborare cu Victor Babeş), lucrare prezentată la primul Congres de dermatologie şi sifiligrafie de la Paris, din 1889. Această comunicare este însoţită de un atlas cu 31 de planşe, fiecare planşă reprezentând leziuni din cazurile studiate, precum şi 21 preparate microscopice, în care se pun în evidenţă bacilii;
• Tratamentul leprei cu ajutorul tuberculinei Koch (în colaborare cu Victor Babeş), lucrare care a fost publicată în 1891 în revista La Roumanie medicale, fiind foarte elogios, apreciată peste hotare;
• Les bacteries (în colaborare cu A.V. Cornil), lucrare apărută la Paris şi care reprezintă o sinteză vastă a tuturor cunoştinţelor de bacteriologie a bolilor infecţioase, în care au fost incluse şi contribuţiile lui Kalinderu la studiul leprei, lucrare considerată a fi primul tratat de bacteriologie din lume;
• Despre meningita tuberculoasă la adulţi, lucrarea prezentată la Congresul pentru studiul tuberculozei de la Paris, din 1888, şi este primită cu mare interes, deoarece descrie câteva forme particulare necunoscute de meningită tuberculoasă.
Dincolo de pasiunea sa pentru medicină, Nicolae Kalinderu a fost și un iubitor al artei. Împreună cu fratele său, Ioan, administrator al domeniilor Coroanei Regale şi membru al Academiei Române, a cumpărat mai multe tablouri de-a lungul timpului, pentru ca apoi să înfiinţeze Muzeul de Artă al României. Din 1914, printr-un act de donație, colecțiile sale impresionante de obiecte reprezentative pentru arta medievală, arta tradiţională românească, dar şi cea franceză, italiană, flamandă şi germană, au revenit statului. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea în care se aflau a fost bombardată, iar o parte dintre colecţii au fost distruse. În 1946, muzeul este desfiinţat, iar colecţiile revin Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie. În imobilul aferent muzeului au funcţionat, de-a lungul timpului, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” şi Uniunea Artiştilor Plastici din România. Din 2005 a trecut sub administrarea Muzeului Naţional de Artă al României. Parte dintre colecțiile fraților Kalinderu se găsesc acum la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti.
Nicolae Kalinderu s-a stins din viaţă pe 16 aprilie 1902, în judeţul Argeş.
***
Rămânem în domeniu și vă amintim că tot la 6 decembrie, dar în 1998, s-a constituit Casa Națională de Asigurari de Sănătate, al cărui prim președinte a fost medicul Alexandru Ciocîlteu.
În iulie 1997, a fost adoptată de Parlamentul României și promulgată de Președintele țării Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate – Legea nr. 145/1997. Aceasta a urmărit modelul de asigurări tip Bismark, cu asigurare de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarității și funcționând în cadrul unui sistem descentralizat. Ea a intrat în vigoare, cu toate prevederile, începând cu 1 ianuarie 1999, dar a existat o perioadă de tranziție, în anul 1998, în care Direcțiile Sanitare Județene și Ministerul Sănătății au administrat fondurile de asigurare.
În consecință, la 6 decembrie 1998 s-a înfințat Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar de la 1 ianuarie 1999, conform legii, au funcționat și casele de asigurări ca instituții publice autonome, ,conduse de reprezentantii asiguraților și patronatului, prin consiliile de administrație.
Odată cu înființarea CNAS, care funcționa ca instituție publică autonomă, banii erau colectați într-un Fond Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FUNASS), care era gestionat exclusiv în domeniul medical, iar sub președinția profesorului Alexandru Ciocâlteu (1999-2000) s-a obținut un excedent bugetar incredibil, care avea să demonstreze că sistemul ar putea funcționa bine dacă banii sunt gestionați corect și eficient.
Guvernul Năstase și-a dat seama însă că CNAS era o sură sigură de finanțare a asigurărilor sociale, așa că profesorul Ciocîlteu, care s-a opus controlului politic, a fost înlăturat într-un mod deloc onest și înlocuit. Banii pentru sănătate au fost colectați, ulterior, în sacul comun al asigurărilor sociale și nu au mai putut fi urmăriți cu rigurozitate, astfel că s-a ajuns la o criză perpetuă de finanțare a sistemului medical.
Sursă: „Membrii Academiei Române (1866-2003)”, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003
