REPORTAJUL DE DUMINICA: Mirajul de la usa cortului

Doi ochi verzi si doi albastri. Doi ma fixeaza din mijlocul satrei, iar ceilalti doi stau lipiti de sanul mamei. E cel mai frumos tablou din satra Stanestilor. Imi explic rapid, cheia sanatatii depline a puilor de romi, dar si frumusetea lor aparte, pitoreasca, plina de culoare.

Trag cu ochiul coltului stang la trei puradei, care si-au facut o sanie de vara. O sfoara albastra, care prinde bine o cutie de carton, este trasa de unul, altul e asezat in cutie si al treilea rade cu ochii si toata fata ii e luminata de zambet. Pare cel mai fericit copil de pe pamant.

Ma bucur de bucuria lor, dar nu-i bag in seama, ca sa nu le stric jocul.

 

Caut cu privirea malul raului Buzau. Nu fac efort prelungit. Apar, repede, corturile in fata. Am aflat zilele trecute ca au venit tiganii din Liesti, la Vadu Pasii si la Sahateni, ca sa le faca rumanilor cazane pentru tuica.

E rost de un reportaj frumos. Intotdeauna, romii caldarari din Liesti au fost buni interlocutori si primitori in satra lor. Nici nu e nevoie sa fac prezentari.

Din start, ei cred ca am venit sa le dau o mana de ajutor, ceva gratis, sa le aduc vreo comanda de cazan, sa le aduc o veste buna…

Inconjoara masina. Mai toti ar vrea ceva gratis. Mai ales femeile si copiii. Se spune ca asa e in firea tiganilor, sa depuna efort minim pentru castig maxim.

Am sa vad, un sfert de ceas mai tarziu, ca nu e asa, cu toti.

 

Nici nu am timp sa-mi fixez vreo tinta de interviu, asa de repede se pliaza satra in jurul meu.

Iese in fata nea’ Stanescu, cel batran. Are 78 de ani. E cel mai bolnav din satra. Are o operatie de cancer in gat. Femeile sar repede si imi spun ca are buton ca sa poata vorbi. Eu vazusem, dar omul e prea frumos ca sa ma impiedic de acest detaliu. Stie cum merge piata si e dornic sa ma primeasca in tabara.

La umarul lui drept, un pusti cu tricou albastru. Iese in fata si pare fara scoala si fara buna purtare, dar se dovedeste, in zece minute, ca e cel mai destept din tabara. Are explicatii la tot ce fac ei, aici.

„Noi ii stim pe oamenii din Vadu Pasii, de aici de la Ciocarlia, de cinci ani. Acum un an erau mai bogati, acum nu prea mai au bani. Am venit pentru ca suntem seriosi, vorbeste apasat, nea’ Sandu, cel in varsta.

 

Nevasta lui e mai curajoasa, ba chiar hartuitoare la un moment dat. Imi spune ca ele, femeile, ghicesc, spala vasele, fac mancare si merg la cumparaturi. Eu am barbatul batran si stau cu el la baros. El bate si eu tin arama. Uite, ne-am luat asa de dimineata de un capac. Noi facem capacul, baiatul de la primul cort face bazinul mare.

Daca i-as fi dat cinci lei sa ia paine la copii poate mi-ar fi zis de viitor. Sau poate mai trebuia sa scot cinci lei, si inca cinci… Dar viitorul mi-l croiesc incet si il vreau sigur si echilibrat, asa cum imi e viata de acum. De ce sa ies din satra cu dureri de cap, care sa dureze o viata?

Trec, fara sa imi atraga atentia, pe langa vreo trei tineri. Baieti toti. Rad si se intind a lene. Batranii i-au scos din cort, la munca. Au o comanda noua, plus de reparat cateva capace.

 

La usa cortului lui nea Sandu, tiganca imi spune cu amaraciune ca au cu ei si o batrana care fara 20 de ani nu are suta. Nu are decat un rinichi si o ustura mereu in spate. E atata  jale printre ele, femeile…

Barbatii au insa barosul in mana si sunt pusi pe treaba. De multe saptamani imi doream sa scriu din suflet un reportaj, sa-l simt, sa simt ca si oamenii pe care ii am in fata, sa pulsez, dar mai putin sa ma vaiet precum femeile acestea. Viata este oricum prea grea, ce rost are sa-i mai pun un sac in spate?

Pe oamenii acestia i-am simtit curati, dornici sa-si castige painea, deci sa munceasca. Ma intorc de la cortul batranului cu o mahnire. La mijloc de saptamana l-am vazut la intrarea in piata centrala a orasului, cautand comenzi. Ma gandesc cati dintre romanii nostri la varsta si cu asa boala, mai merg prin 37-38 de grade C sa lucreze?

 

Din spatele tigancii care ma roaga sa imi ghiceasca se itesc blonzi, trei puradei. Unul trage o cutie de carton legata cu o sfoara albastra. In cutie sta cel de-al doilea. Al treilea se prapadeste de ras, in spatele lor. Ii rade intreaga fata. E cel mai frumos si mai fericit copil. Nu are decat un tricou pe el si niste pantofi scalciati in picioare, dar e fericit.

Copiii nostri, care stau in apartamente curate, mananca legume fierte la abur si doar cu lingurite oparite, zac raciti, la mijloc de august. Nu au pofta de mancare si nici chef de joaca. Nu ar accepta usor alti copii, vecini, langa masina lor teleghidata.

 

Povestea merge mai departe. De dupa usa ultimului cort, o tiganca rotofeie, bruneta si cu ochi albastri, ii spune cuiva care sta pe pat. Ma duc sa-mi dea si mie ceva. Aud, dar plec inspre barbati.

Il vad pe Mihai, care a luat tancul de un an si doua luni de la sanul mamei si il invarte in aer. Nu am copii si nu sunt casatorit, ca mai am vreme, dar ii iubesc pe toti de aici. Suntem sapte familii Stanescu. Eu am 18 ani. Am facut si eu un cazan intreg. Acum ma iau, cu mosii, de altul. Unii dam foc la vatra sa incalzim arama ca sa fie buna de prelucrat, altii batem la baros. E treaba serioasa, iar eu fac asta de la 12 ani. Vedeti copiii din spate, care se joaca? Eu, cand eram de patru-cinci ani, ma lua tata langa el ca sa imi arate ce face barosul. Asa, cate un pic, am prins drag de meserie, dar acum fac si altceva ca si arama e industriala si alimentara. Eu ii arat omului cum sa nu-si faca rau cu mana lui si sa cumpere ce nu trebuie. E in oras un laborator care spune pe loc cum este. De aia zic, acum a iesit moda cu cazanele din inox, dar bietii oameni mereu se pacalesc, caci mai mereu inoxul e industrial si aduce cancer in corp, explica Mihai, purtand mainile la subsoara, tot timpul.

 

Tanarul se ofera sa-mi fie ghid si ma poarta printre corturi. Zaresc femei frumoase, gata de o noua zi de munca. Barbatul, comanda. Eu nu am femeie inca, pentru ca mai am timp sa ma insor, va mai zic o data. Fac bani caci astept si acum un barbat din sat sa-mi dea o comanda. Omul dicteaza pentru ca are banul. 120 de lei kilogramul de cazan de arama gata facut.  Un cazan ajunge la 1200-2000 de lei, depinde de cate galeti cu prune fermentate vrea omul sa puna in el la un foc, adica odata. Dar acum omul vine si cere mai ieftin. Zice ca are 1200 de lei si vrea cazan mare. Ii zici ca il faci mai suntire, el e de acord si gata treaba. Dar nu e bine pentru ca la anul, in august, cand venim aici, apare la cort cu el la reparat. Eu vreau sa-i fac treaba buna. Ii las buletinul si ii iau avans pentru comanda, dar in ziua de astazi saracia e sefa!, spune omul mare de langa mine. Si mai zice el ca acasa, la Liesti, si-au lasat casele inundate si au plecat dupa bani. Daca nu lucreaza vara, atunci cand? Astepata ca din Neamt sa le vina ceva ajutoare.

 

Batranele din tabara apar din nou, de fapt nici nu m-au lasat vreun minut singura. Vor ajutoare pentru casele de la Liesti, insa bijuteriile groase, din aur, le tremura grele, pe pieptul agitat de vocea care cere ceva, orice, numai gratis sa fie.

In urma mea, baroasele fac liniste printre femei. Sunt singurele sunete care se mai aud. Vantul diminetii si-a pus in gand sa bata in pancarta taberei de caldarari de pe malul Buzaului. Anunta ca produc si repara cazane de tuica.

Astazi, duminica, acesti caldarari de la Liesti sunt in talciocul buzoian. Sunt oameni buni, care vor sa castige o paine muncita cinstit, batand cu barosul. Si nu e munca usoara…