REPORTAJUL DE DUMINICA: Sanatate si simplitate de primavara

Am cautat astazi sanatatea la ea acasa. In cel mai simplu loc posibil. In casa unei  femei simple, iubitoare de suflet si port romanesc.

Acolo unde saracia pare lucie, daca este sa pui pret pe aspectul exterior al caselor, dar o bogatie inestimabila da peste cap orice posesor al unui loc in topul bogatasilor Romaniei. Sanatatea, aici, primeste o definitie inedita. Se exprima in cantitatea de rosu in obraz, in tonusul oamenilor, in vorba domoala dar ferma si pasul apasat, in blidul simplu cu manacare facuta de femeia de la tara in cateva minute, pe care il primesti la masa cu o bunatate extraordinara.

As zice ca la final de Saptamana Luminata, Domnul ne hotaraste sa schimbam putin din obisnuintele culinare ale sarbatorilor Pastelui, care au venit peste noi anul acesta mai repede si cu mancaruri grele. Sa schimbam, spun, cu lumina si ganduri frumoase, cu speranta si incredere in noi insine, in primul rand. A fost un Paste altfel, anul acesta. Crestinii ortosci si catolicii au sarbatorit impreuna. Iar astazi, la Vatican, se scrie istorie: Papa Ioan Paul al II-lea si Papa Ioan al XXIII-lea vor fi trecuti in randul sfintilor.

 

Sa revenim insa la lucruri mai pamantene. Intram astazi in casa unei femei hotarate. Reprezentanta acelei femei care de cateva zeci de ani supravietuieste singura. Este modelul tarancii care la sfarsit de aprilie zoreste prin gradina sa o umple cu seminte si rasaduri, caci altfel nu are in toamna ce sa puna in farfurie. Locuieste atat de departe, in munti, incat cu greu poate cobori, la 82 de ani, la targul de duminica, pentru a cumpara un sac cu malai. Duminica e ziua sfanta pe care i-o inchina lui Dumnezeu. E impresionant cum povesteste tanti Anuta, pe numele ei complet Constanda Avram, despre ziua de duminica.

Domnule, eu am facut zestre la fete, trei la numar. Si am mai lucrat si pentru nepoti. Am si pentru moartea mea. Mi-am facut panza din asta de borangic, sa-mi puna roata, pe sicriu. Urzeala buna. De-a roata sa vina. Dar duminica, eu nu lucrez. Nu pun razboiul. Si nici mancare nu fac. Incalzesc ce mai am. Dumnezeu ma asteapta sa mai spal din pacate si ma duc in fata preotului sa ma inchin, cu lumea din sat. Dar eu am o placere, ce sa va zic, sa ma imbrac in costum popular. Imi pun pe mine hainele astea frumoase pe care nu stiu cine le-a facut, domnule, pe pamantul nostru romanesc, dar cinste sa-i fie! Cum cade el ilicul pe mine si cum imi pun eu naframa… Ma cred cea mai frumoasa din biserica. Acolo imi place mie sa merg asa imbracata. Si sa stiti, am vazut in ultimii ani ca s-au cam luat babele dupa mine si cand isi mai aduc aminte ca trebuie sa scoata costumul din lada sa vada daca nu cumva l-au ros moliile, il pun pe ele pentru Sfanta Biserica.

 

In casuta simpla, cu veranda lunga, ce lasa sa se ghiceasca cele doua camere de dormit si bucataria, o prispa inconjoara bine lipeala taraneasca. Casa asta iti aduce aminte de copilaria tihnita din vacanta de vara. Deja mirosul de liliac duce inspre cel de flori de fan din vara, dar aici, sus, la munte, in satul Bradu, nu e loc de vara, caci primavara abia se incumeta sa stea bine. Au cazut ploi multe si musteste pamantul. Dar tanti Anuta nu sta cu strangere de inima, casa ei varuita intr-o nuanta de verde placut e de zeci de ani, pe un varf de deal. Ca sa ajungi la ea dai roata satului si intri pe un drum forestier. Pe acolo coboara si ea spre biserica, in sfantul ei constum popular.

Auziti, acuma, in Saptamana Luminata, cand s-a lucrat, dar si in urmatoarea, eu trebuie sa lucrez la pamant. La noi, femeile stau acasa si barbatii merg mai ales la padure si la coasa. Femeile au in grija mielul, purcelul si puiul. Plus casa si curtea. Gradina trebuie sa fie demna de o femeie de la munte. Bagam in pamant porumb si de-ale gurii. Eu, la sfatul popular nu am nici un drept. Cica am avere, adica pamant. E pe coasta…

 

Iar lacrimile-i vin, nechemate, pe fata-i brazdata de vreme. Isi revine usor si continua povestea care se vede, e rupta din sufletul ei. Si din realitatea care o inconjoara. Cu bune si cu rele, cu oameni de tot felul.

Eu nu am pensie. Altii stau, luna de luna, sa le vina pensia. Eu mananc lacrimi. Omul meu a munci noua ani la joagar, la CAP, si nu i-a dat un leu. Eu sunt vadana. Nimeni nu ma intreaba daca am un ban sau o mana de malai. Au venit mereu si ajutoare, dar eu nu am primit deloc. Asa ca ma supar si nici la vot nu ma duc. Ce am aici si ce am afara, sa ma lase cu ele. Eu trebuie sa pun zarzavaturile in gradina. Ceapa, fasolea, cartofii, inacrimea – adica varza si rosiile si castravetii. Trebuie sa le am repede puse, ca soarele s-a ridicat bine pe cer si e vremea muncii.

Tanti Anuta isi sufleca manecile, parca gata sa mearga la treaba. O incurc eu. Pare o femeie minunata. Stie multe si spune putine.

 

Mi-am adus aminte de un lucru rupt tot din categoria taranilor sanatosi, sfatosi si pastratori de traditii si obiceiuri. Cred ca vi-l aduceti aminte pe nea’ Mircea Micu de la Sarulesti. E tezaurul nostru uman viu numit de Ministerul Culturii in 2013, decembrie impreuna cu Amelia Papazisu. Darul sau e bogatia mintii si cantecul la caval, fluier, bucium si cimpoi. Pe 22 aprilie, ma suna nea’ Mircea. Am zis ca e de rau, dar nu, acest om minunat mi-a adus aminte ca urma o noapte extrem de importanta in lumea rurala. Pe la miez de noapte, unele femei din sat, inca mai au obiceiul de a se duce la balta sau la apa curgatoare din zona. Se dezbraca la pielea goala si se imbaiaza. In timpul imbaierii, rostesc incantatii ciudate, menite sa afecteze animalele vecinilor, sa le ia laptele…

Ghiciti ce face in fiecare an minunatul de nea’ Mircea? Fix la 12 noaptea, scoate buciumul si se urca pe o mogaldeata, cat sa rasune. Si canta din bucium, asa cum stie din batrani, astfel incat vrajile femeilor sa nu se prinda de bietele animale. Va dati seama cat de boscorodit este batranul Mircea Micu de femeile care muncesc vrajile degeaba… E antidotul celor care incearca sa inghete apele si el se minuneaza in fiecare an cat de sanatoase is turmele de oi si cirezile satului.

 

Asa mi se pare si tanti Anuta. Pusa pe snoave demne de scris in carti cu scoarte groase. De obicei, iarna, coase costume populare. Primavara are insa grija de ceea ce-i va umple camara, de brazdele din gradina. Si de puisorii care trebuie sa iasa din ouale puse sub closca, sa aiba o bucata de carne sanatoasa si oua proaspete, din toamna pana la vara viitoare.

Noi, aici la munte, mancam, domnule, sanatos! Eu, daca am stevie in gradina, pe aia o mananc. La magazin are copane din alea umflate artificial. Eu fac stevie cu lapte, pastai cu lapte, loboda cu lapte. Cand se face pastaia pe arac, o iau de acolo, o culeg cum se zice, si ii rup mucurile, o spal si apoi o pun in oala. Vars apa rece deasupra si… la foc. Le astupam. Punem rosie, ceapa, patrunjel, sare, ce trebuie, dupa gust. Mai bati un ou-doua ca sa mearga dupa inima si gata mancarea. Si e si sanatoasa! Cand nu am timp de ciorba, fac felul doi numai, asa cum spunem noi taranii. Bat doua oua. Separat, dau in ulei cateva minute, numai ceapa. Toc patrunjel si pun peste ceapa. Apoi ouale cu sare si cu apa in ele si le pun acolo. Si mesteci usor. Mananci de te lingi pe degete!…

 

La inceputul acestui reportaj va spuneam ca am sa scriu despre hrana sanatoasa despre care noi spunem ca nu mai stim unde sa o gasim, cum sa o preparam si ne dam de ceasul mortii si cautam retete pe bani grei, la fel si fel de bolggeri neaveniti. Am gasit-o, iata, foarte usor la o femeie rosie in obraz si la 80 de ani, de la ciorba ei de stir rosu acrita cu prune verzi sau cu caise, de la laptuci de pe lac tocate si calite putin apoi stinse in lapte, ori de la ciorba de pastai pe care abia astept sa o prepar si eu in iunie-iulie.

Ce carne, domnule! Sambata… carne la noi. Taiem colo o gaina si avem sa mancam si duminica. Dar eu, daca is singura, tai cam la doua saptamani, ca stric degeaba pasarea. Chiar la trei. Fac repede o ciorba acruta, ca e primavara, cu  bors facut in casa si verdeata multa. Toc o mana de stevie si iese asa o ciorba buna…

 

Iar prajitura de pret a taranului de la munte e cu totul inedita. Aici aflam si cum isi pastreaza el sanatatea si cum ii tine de foame, dar mai ales cum face de-i zambeste fata si atunci cand are o bucata de carne, dar si cand nu o are.

Sa va zic de prajitura, ca ma iau cu vorba si uit. Stam de 30 de minute si uit ca eu cu prajitura asta m-am nascut in casa. Bat cateva oua, doua pentru mine, le pun apoi in lapte acru, nu in apa, si le mai bat o tura. Le pun in cratita de prajit. Daca picuri in loc de ulei putina, dar numai putina untura de porc, atat cat sa se unga cratita, e nemaipomenit. Daca nu ai lapte la oua, atunci o cana de zeama de varza e buna. Pui malai peste zeama asta. O mana mica. Atat. Si le pui la prajit, la foc domol. Asta este prajitura mea din copilarie. Domnule, daca mananci numai ce mananc eu, ai sa traiesti cel putin cat mine! Am uitat sa zic si de doua cepe verzi, plus o mana de mamaliga rece. Domnule, dupa aia muncesti de nu stii cand dai gata la cazma doua mii de metri!

 

O las pe tanti Anuta sa pregateasca prajitura favorita, cu gandul ca doua oua de la tara, cu o mana de patrunjel si o cana cu zeama de varza fac poate o minune. Am sa incerc si eu, cine stie…

Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb, daca i-as duce femeii acesteia o caserola cu trei-patru felii semiprepatate din piept de pui umflat, cum spune ea, pe care doar sa le incalzeasca, oare ce ar zice?

Aceeasi ar fi sanatatea despre care spune tanti Anuta ca o resimte dupa o portie de omleta taraneasca? Eu am sa incerc. Asa imi e obiceiul, dupa fiecare reportaj facut in casa simpla a unor oameni despre care eu va scriu saptamanal, in speranta ca va veti descoperi in suflet dorinta, poate o singura data, sa va convingeti ca ei exista, ca sunt reali. Si sa-i cautati la ei acasa, acolo unde nu miroase a semipreparate, ci a mancare si viata sanatoasa.