TERAPEUTUL TAU: Copii hiperactivi – ADHD, cauze si diagnostic
Copilul hiperkinetic este adesea descurajat. Un diagnostic, o eticheta nu vindeca, ci poate face mai rau. Un copil etichetat ca fiind nervos, agitat, rau isi va asuma acest rol si se va comporta ca atare. Atentie, asadar, cum il tratati!
Cauzele Deficitului de Atentie / Tulburarii Hiperkinetice (engl. Attention Deficit Hyperactivity Disorder – ADHD) sunt legate de o intrerupere in maturarea cerebrala si un dezechilibru al unor substante chimice din creier. Este o tulburare neurobiologica. Ea nu este generata de erori educative sau de factori de mediu, dar – atentie! – … (ne referim aici la: nervozitatea parintilor, un mod de viata agitat, absenta regulilor, lipsa dialogului si a comunicarii, nerespectarea regulilor de igiena a vietii) acestea pot agrava o hiperactivitate constitutionala.
Statisticile arata ca 3-5% dintre copiii de varsta scolara sunt afectati de aceasta tulburare, iar dintre acestia, aproximativ 60% resimt boala si la varsta adulta (in SUA, de exemplu, 3-7% dintre copii sufera de ADHD). Sexul masculin este mai frecvent afectat in copilarie (rata variind, in functie de tipul clinic al bolii intre 2:1 pana la 9:1), in timp ce in cazul adultilor, afectarea sexelor este similara. Simptomul caracteristic fetelor este neatentia.
Un procent ridicat de adulti suferind de ADHD nu sunt diagnosticati in copilarie si implicit, tratati corespunzator, astfel ca pot aparea consecinte dramatice asupra individului, precum scaderea increderii in fortele proprii, frustrari multiple, insuccese profesionale si chiar predispozitie la fapte antisociale si consum de substante interzise.
Diagnosticul de ADHD, pe care il pune doar specialistul – psihologul clinician sau medicul specialist in neuropsihiatrie infantila (NPI) presupune existenta a trei simptome bazale:
1. hiperactivitatea – neastampar motor permanent, copilul este incapabil sa stea linistit, alearga, arunca obiecte, tranteste usile, se ridica din banca de la scoala, vorbeste mult si tare, nu sta pe scaun nici atunci cand maninca, se agata fara rost, initiaza uneori actiuni periculoase fara sa tina cont de riscuri.
2. tulburarile de concentrare/ deficitul atentional – copilul nu-si poate focaliza atentia decat pentru secvente foarte scurte, lucreaza sau se joaca discontinuu, este distras cu usurinta, nu finalizeaza sarcinile sau actiunile pe care le initiaza, are performante intelectuale si scolare foarte inegale, nu este atent cand i se vorbeste, pierde lucruri, raspunde la intamplare, este dezordonat si neglijent.
3. impulsivitatea – copilul nu-si poate astepta randul si activitatea de grup, raspunde la intrebari inainte de a auzi integral continutul acestora, isi intrerupe frecvent interlocutorul, trece de la o activitate la alta, are dificultati de a se conforma normelor, regulilor, nu respecta instructiunile, interdictiile si e incapabil sa-si organizeze activitatea.
De retinut: Un copil este diagnosticat ca suferind de acest sindrom daca simptomele apar inainte de 7 ani si dureaza minimum 6 luni.
Care sunt consecintele hiperkinetismului si a deficitului atentional?
Copiii afectati de ADHD sunt catalogati de anturaj ca fiind dificili, capriciosi, opozitionisti, recalcitranti, impulsivi, conflictuali, agresivi. De aceea sunt, de regula, rejectati sau marginalizati in grupul de copii si culpabilizati in familie. Din acest motiv, ei traiesc un sentiment penibil de izolare, au constiinta faptului ca sunt altfel decat ceilalti, au o imagine de sine negativa, dezvolta frecvent complexe de inferioritate, sunt demotivati scolar si pot dezvolta compensator – pentru a se revaloriza – comportamente dezadaptative care le sporesc dificultatea de integrare, agresivitate verbala si / sau fizica, atitudini de fronda, demonstrativitate.
Acesti copii sunt frecvent diagnosticati eronat ca fiind copii cu tulburari de comportament.
Acestor consecinte li se adauga, de regula, dificultatile scolare cu care inevitabil acesti copii se confrunta. Adeseori performantele lor scolare sunt sub nivelul capacitatii cognitive reale, ceea ce face ca presiunea din partea familiei si clasei sa fie resimtita si mai frustrant de catre copil.
Este, asadar, evident ca acest tip de simptomatologie afecteaza:
– eficienta intelectuala si performanta scolara;
– personalitatea copilului;
– dezvoltarea si maturizarea lui emotionala (cu riscul reactiilor depresive);
– competenta sa relationala si calitatea adaptarii sociale, punand in pericol sansele sale de reusita sociala.
O atitudine corecta din partea familiei presupune:
– depistarea precoce a tulburarilor si a dificultatilor cu care se confrunta copilul;
– consultarea unui specialist – psiholog clinician, medic specialist NPI care poate institui in functie de particularitatea simptomatologiei un tratament specific;
– abordare educationala adecvata;
– consilierea familei;
– psihoterapie – terapia comportamentala;
– un regim de viata corecta (alimentatie, somn, respectarea orarului zilnic al copilului, evitarea exceselor).
