Cum promova medicul Iacob Felix „știința păstrării sănătății” la 1850 și cum încerca el oprirea epidemiilor

Doctorul Iacob Dimitrie Felix, membru titular (30 iunie 1879) și vicepreședinte al Academiei Române (1885-1886), este fondatorul școlii de igienă din România.

 

Boala și sănătatea au preocupat omenirea dintotdeauna, atât la nivel individual, cât și la nivelul colectivităților, dar nici astăzi nu s-a ajuns la o conștientizare colectivă a faptului că limitarea transmiterii bolilor epidemice, reducerea efectului factorilor nocivi asupra stării de sănătate și, în consecință, creșterea duratei de viață trebuie să fie o preocupare constantă atât a celor care diriguiesc medicina, indiferent de perioada istorică, cât și a celor care conduc destinele politice ale societăților și a fiecărui individ în parte.

Chiar dacă știința a evoluat, iar epidemiologia și igiena contribuie la asigurarea cadrului științific al dezvoltării politicilor de sănătate, fără o educație consistentă și consecventă în rândul maselor largi asistăm, la fel ca în secolele trecute, la comportamente dăunătoare, iar bolile infecțioase fac în continuare victime multiple. Pandemia pe care omenirea o traversează astăzi este cel mai bun exemplu că, în lipsa conștientizării necesității respectării unor măsuri stricte de igienă și de sănătate publică apar victime nu numai printre cei certați cu „igiena” și cu respectarea normelor sanitare, ci și printre cei care vin în contact cu aceștia.

Medicul Iacob Felix, fondatorul școlii de igienă în România, vorbea, poate cel mai explicit, în secolul trecut, în „Istoria igienei în România”, despre „igienă” și „știința păstrării sănătății”, teme destul de noi la vremea respectivă dar, în multe privințe, la fel de actuale.

 

Medicul Iacob Dimitrie Felix (6 ianuarie 1832 – 19 iauarie 1905) era de origine ceho-austriacă și de etnie evreiască, iar în 1858 ajungea în România, unde avea să se stabilească definitiv. Născut în Horschitz, Hořice în Boemia (Republica Cehă de azi), Iacob Felix și-a început studiile de medicină la Universitatea din Praga, apoi s-a transferat la Facultatea de Medicină din cadrul universității din Viena. După ce a obținut titlul de doctor în medicină s-a prezentat în fața Consiliului medical din Țara Românească, pentru a primi dreptul de a practica medicina în București. Alegerea lui a fost influențată și de faptul că, în București, nu trebuia să concureze cu alți medici cu mult mai multe posibilități financiare decât cele de care dispunea el.

La fel ca și celebrul medic de origine franceză Carol Davila, dr. Felix avea să contribuie semnificativ la organizarea domeniului sanitar și la dezvoltarea școlii medicale românești. Adoptat de România, căreia îi va închina întreaga sa pricepere, el este considerat un model de implicare în „viața unei națiuni”, atât prin activitatea în domeniul organizării sănătății cât și prin operele ștințifice elaborate fiind, după cum îl descria Nicolae Iorga, „pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale”.

 

Dr. Iacob Felix a fost medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României, dar s-a implicat și în viața politică, ceea ce i-a adus, în stilul propriu politicianismului din toate timpurile, și unele critici. În ciuda presiunii la care a fost supus de politicienii vremii și a anumitor interese, a continuat să se dedice muncii sale, așa cum a fost educat, implicându-se în acțiuni de educație sanitară a populației și în cercetarea științifică.

Dr. Iacob Felix a fost cunoscut atât în mediul academic și medical cât și în cel al publicului larg, dovadă fiind articolele din presa vremii care amintesc de activitatea acestuia, în special în domeniul preventiv. Una dintre problemele majore în care s-a implicat a fost cea a vaccinării la nivelul întregii țări, solicitând ca „serviciul de vaccinațiune” să fie „permanent, neîntrerupt și nu periodic ca acela din județe”, rugându-i totodată pe „domnii Medici comunali ca să iea cunoscinţă de aceste circulări, să îndemne pe domnii vaccinatori la cea mai mare activitate, pentru ca vaccinările și revaccinările să se facă pe o scară cât de întinsă”.

Una dintre conferințele sale organizată în 1885, despre igiena alimentației, igiena localităților, a locuințelor, consumul de alcool, tuberculoză și mortalitate infantilă a fost apreciată de presa vremii ca una la care participanții „nu vor regreta desigur cele doue ore petrecute în acea școală”.

 

Despre doctorul Iacob Felix se spune că, în încercarea de a evita instalarea pandemiei în Țara Românească a cerut autorităților „să insistăm în povățuirea poporului asupra modului de transmitere a bolii, prin oprirea contactului cu bolnavii“.

Legea sanitară din 1874 conținea prevederi care sunt aplicate și astăzi. În scopul prevenirii unei pandemii ce se putea naște oricând, din cauza condițiilor insalubre, legea însărcina prefecții, subprefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Cârciuma, locul preferat al sătenilor, era „focarul de unde virusul își alegea noile gazde”.

Instruirea agenților sanitari era însă un lucru nou, nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza decât pe alocuri. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui oamenii cum să se ferească de boli, așa că sarcina îi revenea primarului care, de cele mai multe ori, nu dădea importanță măsurilor preventive și nu pricepeau importanța declarării unui caz, iar reacția venea numai după ce focarul căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese.

 

Alt neajuns semnalat de dr. Felix și care se cerea rezolvat imediat era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

În cele mai multe comune, izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: „acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observa trist, doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era însă mult mai ușoară dacă în apropiere era un spital, explica dr. Felix, care atrăgea atenția că deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă nu doar pentru pacient ci și pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

 

Referitor modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemna, cu amar: „În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și, din când în când, dezinfectate. La aceste măsuri, medicul adăuga că trebuie „să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“.

Cât despre școli…, dr. Felix spunea că „În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

După 120 de ani, toate aceste reguli și aspecte semnalate de dr. Felix sunt la fel de actuale, iar asta ar trebui să dea de gândit multora dintre noi și mai ales autorităților.

 

În „Tractat de Hygienă publică și poliție sanitară”, dr. Felix susținea rolul important al Poliției sanitare, după modelul unor țări din Europa de vest, și propunea elaborarea unor regulamente stricte de igienă, iar „abaterile de la normă” să fie sancționate de judecători. În viziunea sa, organizarea poliției sanitare pleca de la situația existentă în alte țări din Europa (Olanda,  Belgia, Austria, Franța sau Italia), dar și de la legislația în vigoare în acel moment. Continuă cu prezentarea elementelor negative din organizarea acestei structuri, dar și cu necesitatea elaborării de regulamente sau rolul judecătorilor în sancționarea abaterilor de la normă.

Partea a II-a a tratatului, tipărită sub auspiciile Academiei Române și subintitulată „Boalele și bolnavii”, este structurată în 3 părți: Epidemiologia generală, Epidemiologia specială și Căutarea bolnavilor, ultima conținând informații despre personalul medical din epocă, spitale, farmacii, societatea de Cruce Roșie sau Apele minerale și stațiunile climatice, bazându-se pe o bibliografie importantă, printre numele de referință aflându-se Nicolae Kretzulescu, C.C. Hepites sau Carol Davila.

Respectarea nivelului de competență și dreptul de a exercita profesia medicală sunt doar două dintre subiectele abordate.

 

Mult mai cunoscută în lumea medicală este „Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea”, editată în două părți, prima tipărită în 1901, la Institutul de arte grafice Carol Gobl, iar cea de a doua, un an mai târziu.

Partea întâi a lucrării conține, alături de informații despre învățământul medical și administrarea acestuia, informații despre igienă, prevenirea bolilor, bolile infecto-contagioase, bolile epidemice, endemice și sporadice, despre bolile infecto-contagioase eruptive din copilărie, gripă, ciumă, tuberculoză, tifos, lepră, holeră, râie dar și despre cretinismul endemic, febra puerperală sau alcoolism. Dr. Felix arată că „nu trebuie să ne mirăm dacă bolile fac ravagii însemnate prin sate, unde ignoranța, necurățenia, hrana rea, locuința lipsită de aer și de lumină, constituie un mediu favorabil pentru îmmulțirea unor boli” și recomanda ca omul „să ia și el măsuri preventive prin întărirea sănătății individului și a neamului, spre a face corpul mai puțin primitor pentru boli, prin curățenia, prin înlăturarea și distrugerea agenților care produc boli”.

Volumul al doilea conține informații despre asistența publică (asistența persoanelor defavorizate, asistența femeilor, rolul medicilor, stațiunile balneare, farmaciile), iar protecția copiilor înainte și după naștere, protecția copiilor în industrie sunt doar câteva dintre subiectele abordate.

 

Doctorul Felix a fost și un militant pentru răspândirea științei și organizarea de manifestări științifice. Istoricul Nicolae Iorga spunea despre dr. Iacob Felix că „în viață și în scrisul său științific el a dat dovada de sentimente înalte și curate, pe care le-a exprimat, cu toata sfiala ce era în fundul naturii sale”.

Într-un articol-omagiu din 1905, după moartea dr. Iacob Felix, marele istoric scria: „Înțelegând și iubind în același timp țara noastră și neamul ei, el vedea bine că nimic trainic nu se poate răzima decât pe sănătatea, bogăția și bucuria de viață și de lucru a țăranului. Și în mijlocul atâtor prefaceri, îndreptățite și neîndreptățite, a atâtor creațiuni, în parte fără viitor, a atâtor jertfe pentru lucruri necugetate sau netrebnice uneori, în mijlocul acestei revoluții culturale, zgomotoase, risipitoare și încrezute, el vedea că faptul care s-a uitat mai mult e prezența în România a peste patru milioane de țărani foarte săraci, foarte întunecați la minte și amenințați de toate bolile trupului și ale sufletului. Și, pe când atâția români neaoși cântau biruința din trâmbițile ușurătății sau prefăcătoriei, pe acest om din Horschitz îl durea inima într-adevăr de durerea neștiută a sutelor de mii de nenorociți. D-rul Felix a fost, pretutindeni şi totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atâta se cuvine a i se pomeni cu respect numele şi a se păstra o duioasă amintire”.

 

Au trecut 120 de ani de când dr. Felix scria că „Igiena și economia politică sunt științe democratice, ele afirmă solidaritatea tuturor cetățenilor statului; de această solidaritate noi, românii, nu am ținut seamă”, dar această frază ar putea fi scrisă oriunde și astăzi, în această perioadă în care lumea e dată peste cap de criza provocată de pandemia de coronavirus, iar cuvintele economie, solidaritate, igienă sunt printre cele mai folosite. E timpul când lumea reevaluează și se reevaluează și, poate, va fi acel moment în care, dacă nu fiecare, cel puțin cât mai mulți vor înțelege esența lucrurilor simple, banale și sănătoase.

Așa cum spunea dr. Felix acum mai bine de un veac, cu toții ar trebui să înțelegem că „Singurul concurs pe care ni-l dă natura la apărarea contra bolilor nu este suficient, omul trebuie să ia și el măsuri preventive prin întărirea sănătății individului și a neamului, spre a face corpul mai puțin primitor pentru boli, prin curățenia, prin înlăturarea și distrugerea agenților care produc boli”…