De Dragobete iubim și trăim sănătos, românește!

24 februarie 2022 | 0 comentarii |

Încă de pe vremea Dacilor, Dragobete, Zeul Iubirii, bate la porțile românilor și dă de veste că încep zilele magice ale anului, că Primăvara este aproape și că este timpul ca iubirea și revenirea naturii la viață să fie celebrate.

 

Legendele spun că Dragobete era fiul Babei Dochia, iar românii l-au asociat cu zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Se pune că acest Zeu al Iubirii deschide primăvara la 24 februarie, când deschide porțile pentru zilele magice ale iubirii, lăsându-le larg deschise până la sfârșitul lunii martie, astfel încât românii să primească în sufletul lor bucuria renașterii naturii și dragostea care să le țină inima fierbinte și sângele în mișcare tot anul.

Pe 24 februarie, românii de pretutindeni sărbătoresc Dragobetele, o sărbătoare populară românească autentică, în care cu toții iubim, gândim, zâmbim și trăim sănătos, românește. Această dată nu a fost aleasă întâmplător pentru a celebra Sărbătoarea Iubirii la români, ea marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările îşi caută cuiburi și ursul iese din bârlog.

Odată cu natura reînvie şi iubirea, iar Dragobete marchează ziua în care întreaga suflare sărbătorește înnoirea firii și se pregătește pentru venirea primăverii. În credința populară, cei care petrec și se veselesc în ziua de Dragobete vor fi feriți de boli și mai ales de febră tot anul, iar oamenii care se dovedesc gospodari și au grijă de animale (chiar și de cele sălbatice) vor avea un an îmbelșugat.

 

În mitologia românească, Dragobete era zeul tinereții, al veseliei și al iubirii, un duh poznaș și capricios. Un Sfânt Valentin autohton, căruia i se mai spune și Cap de Primăvară, a cărui bunăvoință trebuie câștigată, de aceea era întâmpinat cu flori și veselie de tinerii satelor, la începutul primăverii, când se culeg primele flori care se ivesc de sub zăpadă. Semnalul era dat de păsările sălbatice nemigratoare, despre care se spune că în ziua de Dragobete se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile, dar și de urs, care în această zi iese din bârlog. Oamenii participau și ei la bucuria naturii și sărbătoreau dragostea, astfel că satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Se spunea că cine participa la această sărbătoare, juca și se veselea, avea să fie ferit de boli tot anul, iar oamenii gospodari erau ajutați de Dragobete să aibă un an îmbelşugat.

În unele zone din țară, sărbătoarea este marcată pe 28 februarie sau pe 1, 3 şi 25 martie, iar Dragobetele se mai numește, în funcție de regiune, Cap de primăvară, Sântion de primăvară, Ioan Dragobete, Drăgostițele, Năvalnicul ori Logodna, pentru că în această zi se crede că păsările „se logodesc”, își fac cuiburi și se pregătesc de împerechere.

 

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii în mitologia greacă) și Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, el se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolică și este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș, năvalnic și iubăreț, care sălășluieşte mai mult prin păduri.

Legenda spune că Dochia, o tânără deosebit de frumoasă, a adormit într-o poiană, iar Duhul Muntelui s-ar fi transformat în ceață și a lăsat-o însărcinată. După nouă luni s-ar fi născut Dragobete, care le-a avut nașe ursitoare pe cele patru anotimpuri. Primăvara i-a dăruit iubirea, prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe. Vara i-a dăruit dulceața fructelor și căldura dragostei. Toamna i-a oferit un fluier pentru a-i ține de urât și a-i înveseli pe oameni cu cântecele lui. Iarna i-a țesut strai alb cu sclipiri de diamante și un brâu roșu cusut cu perle. Straiul era astfel conceput că odată cu flăcăul creștea și el și rămânea mereu alb și strălucitor, ca să atragă toate privirile.

Devenind un tânăr chipeș, cu părul negru ca abanosul și ochii verzi ca iarba muntelui, Dragobete avea vorba dulce ca mierea, cânta din fluier nepământean și iubea cu patimă. Sărutul lui ardea ca jarul și trezea iubirea în inima tinerelor fete. Legenda spune că fecioarele care-i întâlneau privirea sau îi simțeau sărutul de foc jurau că venise de pe alt tărâm. Se mai spune că în noaptea de 23 spre 24 februarie apărea în visele flăcăilor de însurat și-i învăța tainele iubirii, astfel că a devenit zeul dragostei.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca zeu pețitor şi ca naș ce oficia în cer nunta animalelor la începutul primăverii, Dragobete a fost transformat de români în „zânul dragostei”, care îi ocrotește pe îndrăgostiți și le poartă noroc. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor care „se logodesc” în această zi.

În vechime, unii tineri își crestau brațul în formă de cruce și își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați/surori de cruce. Cei mai mulți deveneau însă frați și surori doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc, apoi făceau un ospăț cu prietenii. Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele” scrie că „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți…”.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri care prilejuiesc înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar viitoare căsătorii. Odinioară, cu prilejul acestei sărbători populare, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.

 

Celebrarea Dragobetelui se bucură de o simbolistică aparte, reprezentând începutul și sfârșitul, adică începerea unui nou anotimp și momentul în care natura prinde viață, dar și sfârșitul desfrâurilor lumești odată cu începerea Postului Paștelui.

Năvalnic este un alt nume dat lui Dragobete, iar planta cu același nume în care acesta a fost metamorfozat are multiple întrebuințări terapeutice, dar în același timp este planta magică a dragostei, așa cum se susține într-o altă legendă, preluată de la bătrâni, de culegătorii de folclor.

Fiind o sărbătoare a renașterii naturii, în această zi nu se sacrifică și nu se cumpără animale, nu este voie să se cârpească, să se coasă, să se spele sau să se calce, pentru a nu atrage furia lui Dragobete.

Este permis să se facă curățenie în casă, astfel încât căminul să fie pregătit pentru spor, belșug și dragoste pentru cei care locuiesc în aceasta, în anul care urmează.

În ziua de Dragobete, flăcăii și fetele trebuie să se veselească, să joace, să petreacă și să atingă cel puțin o persoană de sex opus, pentru ca norocul să-i însoțească tot anul. Se spune că cei care sunt împreună în această zi, vor fi împreună tot anul. Se crede că fetele și femeile care nu vor fi sărutate în această zi, vor fi singure tot anul, de aceea, misiunea Dragobetelui este să le găsească și să le sărute chiar și pe cele care nu sunt frumoase.

 

În vechime, fetele și femeile de la țară se îmbrăcau frumos și porneau prin văi și lunci, pentru a culege primele flori ale primăverii, în ziua de Dragobete. Agățau apoi la icoane brândușe, viorele și ghiocei pentru a înlătura invidia și gândurile rele și pentru a-și păstra tinerețea și frumusețea. Aceste flori, după ce se uscau, se aruncau într-o apă, de Sânziene, pentru ca toate relele să plece odată cu ele. În unele zone ale țării se practică și astăzi acest obcei.

În alte zone, tinerii (feciori și fete) îmbrăcați în straie de sărbătoare culeg ghiocei și se crede că în funcție de câți ghiocei vor aduce acasă, atâția pui de cloșcă vor avea în curte în anul respectiv.

Conform tradiției, cei care văd pupăza în ziua de Dragobete vor avea noroc tot anul; la fel se întâmplă și cu cei care văd o pereche de păsări. În unele regiuni din țară, în ajunul acestei zile, la fel ca în noaptea de Bobotează, tinerele își pun busuioc sfințit sub pernă, sperând că Dragobete le va ajuta să-și găseasca ursitul.

În această zi nu se plânge, pentru că  se crede că cine plânge de Dragobete are parte de necazuri și supărări în lunile care vor urma.

 

Dragi români, iubiți-vă mult, zâmbiți și fiți sănătoși de Dragobete și în fiecare zi! 

 


Adaugati un comentariu


 

*