Dragobete, Zeul năvalnic al Iubirii la români

24 februarie 2021 | 0 comentarii |

Dragobete bate la porțile iubirii pe 24 februarie, când încep zilele magice ale anului. Încă din vremea dacilor, Zeul Iubirii aduce în viața românilor dragostea și bucuria începutului de primăvară.

 

Dragobete, despre care legendele spun că era fiul Babei Dochia, este asociat de români cu zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Se pune că acest Zeu al Iubirii deschide primăvara la 24 februarie, când deschide porțile pentru zilele magice ale iubirii, lăsându-le larg deschise până la sfârșitul lunii martie, astfel încât românii să primească în sufletul lor bucuria renașterii naturii și dragostea care să le țină inima fierbinte și sângele în mișcare tot anul.

În mitologia românească, Dragobete era zeul tinereții, al veseliei și al iubirii, un duh poznaș și capricios. Un Sfânt Valentin autohton, căruia i se mai spune și Cap de Primăvară, a cărui bunăvoință trebuie câștigată, de aceea era întâmpinat cu flori și veselie de tinerii satelor, la începutul primăverii, când se culeg primele flori care se ivesc de sub zăpadă. Semnalul era dat de păsările sălbatice nemigratoare, despre care se spune că în ziua de Dragobete se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile, dar și de urs, care în această zi iese din bârlog.

Oamenii participau și ei la bucuria naturii și sărbătoreau dragostea, astfel că satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Se spunea că cine participa la această sărbătoare, juca și se veselea, avea să fie ferit de boli tot anul, iar oamenii gospodari erau ajutați de Dragobete să aibă un an îmbelşugat.

În vechime, unii tineri își crestau brațul în formă de cruce și își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați/surori de cruce. Cei mai mulți deveneau însă frați și surori doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc, apoi făceau un ospăț cu prietenii. Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele” scrie că „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți…”.

 

Colaj după „Legenda lui Dragobete”

Despre Dragobete se spune că este fiul Dochiei, o tânără deosebit de frumoasă, care a adormit într-o poiană, iar Duhul Muntelui s-ar fi transformat în ceață și a lăsat-o însărcinată. După nouă luni s-ar fi născut Dragobete, care le-a avut nașe ursitoare pe cele patru anotimpuri. Primăvara i-a dăruit iubirea, prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe. Vara i-a dăruit dulceața fructelor și căldura dragostei. Toamna i-a oferit un fluier pentru a-i ține de urât și a-i înveseli pe oameni cu cântecele lui. Iarna i-a țesut strai alb cu sclipiri de diamante și un brâu roșu cusut cu perle. Straiul era astfel conceput că odată cu flăcăul creștea și el și rămânea mereu alb și strălucitor, ca să atragă toate privirile.

Devenind un tânăr chipeș, cu părul negru ca abanosul și ochii verzi ca iarba muntelui, Dragobete avea vorba dulce ca mierea, cânta din fluier nepământean și iubea cu patimă. Sărutul lui ardea ca jarul și trezea iubirea în inima tinerelor fete. Legenda spune că fecioarele care-i întâlneau privirea sau îi simțeau sărutul de foc jurau că venise de pe alt tărâm. Se mai spune că în noaptea de 23 spre 24 februarie apărea în visele flăcăilor de însurat și-i învăța tainele iubirii, astfel că a devenit zeul dragostei.

Într-o vreme, pe când era fecior și se afla cu oile la păscut în poiana în care fusese zămislit, Dragobete a întâlnit un înțelept care i-a spus pe nume și l-a îndemnat să-l urmeze în creierul muntelui, într-o peșteră pe ai cărei pereți creșteau „flori de piatră” în buchete albe, roz, albastre și violet. Acesta l-a învățat să citească în Cartea secretă a Naturii, astfel că tânărul a ajuns să cunoască plantele de leac, să înțeleagă semnele magice ale pădurii și să stăpânească limba păsărilor și animalelor.

După sute de ani în care i-ar fi învățat pe oameni să iubească, Spiritul Muntelui și-a chemat fiul la pieptul lui și a rugat-o pe Maica Domnului să-l tranforme în „Năvalnic”, o plantă de leac ce renaște în fiecare primăvară de sub zăpadă.

Despre Dochia, mama lui Dragobete, unii spun că s-ar fi transformat într-o babă răutăcioasă, care în luna martie ar fi îmbrăcat nouă cojoace și a plecat cu oile pe munte. Pe măsură ce se încălzea, ea lepăda câte un cojoc, dar într-o noapte s-a făcut ger și s-a transformat într-o stană de piatră, împreună cu turma sa. Alții spun că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună.

 

Năvalnicul este un alt nume dat lui Dragobete, iar planta cu același nume în care acesta a fost metamorfozat are multiple întrebuințări terapeutice, dar în același timp este planta magică a dragostei, așa cum se susține într-o altă legendă, preluată de la bătrâni, de culegătorii de folclor.

Legenda spune că Năvalnic era un flăcău frumos, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca laptele și ochii verzi ca pădurea, după care fetele se prăpădeau. Când intra undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele frumoase, iar toată partea femeiască umbla buimacă și nu-și mai putea ține firea.

La un moment dat, năzdrăvanul Năvalnic a intrat într-o pădure și, cum Maica Domnului tocmai voia să treacă pe acolo, a rătăcit și ea calea din cauza lui, iar trei zile și trei nopți a rătăcit printre copaci și buruieni.

În dimineața celei de-a patra zi, chiar în zori, Maica Sfântă a întâlnit o bătrână îmbrăcată într-o cămașă albă, ieșită după buruieni de leac și de dragoste, care la rândul ei fusese buimăcită de cap de feciorul cel năvalnic. Maica Domnului a întrebat-o pe cine caută și bătrâna i-a răspuns că pe Năvalnic cel rău, ca să-i facă de urât, să nu mai încurce drumurile oamenilor.

Ascuns într-un tufiș, Năvalnic a auzit ce gând îi pusese bătrâna și a ieșit de acolo vijelios, cu gând rău, dorind să le omoare pe cele două femei. Bătrâna însă, cunoscându-l îndată, l-a și blagoslovit, spunându-i: „Navalnic ești, năvalnic să fii! Între buruieni de dragoste ești, buruiană de dragoste să rămâi!

De atunci se spune că, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului – Sântămăria Mare, fetele și flăcăii, cu zahăr în mâini, însoțiți de o bătrână din sat, îmbrăcată într-o cămașă albă, curată, merg dis-de-dimineața să culeagă năvalnic/năprasnic din locuri știute doar de unele femei bătrâne care folosesc buruiana la descântatul de dragoste.

În timp ce tinerii culeg buruiana, bătrâna strigă: „Cum năvălește lumea la zahăr, așa să năvălească și dragostea în casă la mine!”, după care tinerii încep să chiuie tare, de fiecare dată când dau cu ochii de buruiana de dragoste.

 


Adaugati un comentariu


 

*