Nicolae Leon, întemeietorul parazitologiei din România

Este una dintre „figurile luminoase” ale Iașiului, zoolog, autor al primelor cercetări despre malarie, fondator al primului laborator de parazitologie din Iași și întemeietor al parazitologiei din România, fost decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi.  

 

Se spune că cine nu-și cunoaște trecutul nu are viitor, iar cine nu-și prețuiește înaintașii va fi incapabil să-și creeze ancore pentru prezentul său și să le deschidă copiilor proprii un drum către viitor… Plecând de la aceste principii, continuăm să vă prezentăm oameni care au marcat timpul lor și timurile care au urmat, îmbogățindu-ne existența prin ceea ce au lăst moștenire și făcând ca astăzi, științele medicale să cunoască un progres uimitor…

Și pentru că la data de 15 aprilie, în anul 1862, se năștea în județul Botoşani, la Băiceni, Nicolae Leon, cel care avea să devină un nume de referință al biologiei românești, descoperitor a numeroase structuri organice, autorul primelor cercetări asupra epidemiologiei malariei din România, întemeietorul parazitologiei din ţara noastră şi fondator al primului laborator de parazitologie la Iaşi, profesor al Facultății de Medicină din Iași (singurul care nu era medic).

Iubit de studenți și foarte stimat de oamenii de știință din România și din străinătate, biologul Nicolae Leon a fost mulți ani decanul Facultății de Medicină și apoi rector al Universității ieșene, una dintre „figurile luminoase” ale Iașului, cum l-a numit profesorul Richard Constantinescu, subliniind că a fost „o personalitate care a adus oamenii împreună, a gândit și a acționat comunitar, s-a zbătut pentru binele celorlalți și a făcut un pas în spate când a sesizat că e în pericol verticalitatea conștiinței sale”, surprinzându-și contemporanii când a refuzat invitația de a deveni membru al Academiei Române, cu o modestie greu de imaginat, din respect pentru memoria unor oameni precum Eminescu, Conta, Creangă și Caragiale a căror activitate literară sau ştiinţifică „n-a putut fi apreciată de către Academia noastră”. 

 

Cronicile vremii îl caracterizau pe profesorul Nicolae Leon, care era și unul dintre principalii susținători ai teoriei evoluționismului în România, drept „un original simpatic, dar de o originalitate care îl prinde admirabil. În toată atitudinea sa nu e nimic forţat şi tocmai aceasta îl face să fie privit cu mai multă atenţiune şi socotit, cu drept cuvânt, o personalitate din cele mai distinse ale Iaşiului. Ceea ce, însă, caracterizează pe acest învăţat profesor e, în primul rând, modestia cu care se înfăţişează în toate împrejurările. Deşi posedă într-un grad destul de însemnat calităţi intelectuale care pe altul l-ar face să se bucure de onoruri deosebite şi de o popularitate intensă, dânsul se mulţumeşte numai cu aprecierile ce i le fac savanţii din străinătate şi cercul restrâns al intelectualilor noştri”.

Nicolae Leon a început, în 1881, studiile superioare de Medicină la Iași, dar în 1884 optează pentru științele naturale, înscriindu-se la Universitatea din Jena, Germania, unde se specializează în zoologie, sub influența puternicei personalități a lui Ernst Haeckel. În vara anului 1885, în Norvegia, studiază animalele marine, iar în 1887 devine doctor în ştiinţe „Magna cum laude” cu teza „Uber die Mundzelle der Hemisteren” (Contribuţii la cunoaşterea părţilor gurii hemipterelor).

 

Întors la Iaşi, Nicolae Leon devine membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti, iar în 1887, este numit profesor suplinitor la Catedra de Botanică a Facultății de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, iar un an mai târziu devine profesor la Catedra de Zoologie şi Botanică a Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Predă apo timp de 4 ani Catedra de Zoologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar în 1899 este însărcinat de Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii, cu elaborarea unei programe de ştiinţe naturale, reuşind să impună capitolele cele mai progresiste de biologie modernă. Tot în 1899, devine titularul catedrei de Istorie Naturală de la Facultatea de Medicină din Iași, pe care o va conduce până la sfârşitul carierei sale (1931). În calitate de profesor titular, pe 4 noiembrie 1899, a ţinut cursul inaugural „Rolul zoologiei la Facultatea de Medicină”, în care pleda pentru însuşirea cunoştinţelor de ştiinţe naturale de către studenţii medicinişti care, spunea el, „nu pot aprofunda anatomia, embriologia, histologia fără a şti principii generale de istorie naturală”, întrucât „un medic nu trebuie să fie un practician îngust, ci un om de ştiinţă multilateral, medicina nefiind decât o ramură aplicată a ştiinţelor naturale”.

 

Nicolae Leon a înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din țară, iar prin activitatea sa ştiinţifică, poate fi considerat întemeietorul „Parazitologiei” în ţara noastră. A fost, de altfel, primul profesor din România care a predat sistematic un curs de parazitologie. A fost interesat deopotrivă de parazitologia medicală, realizând primele cercetări epidemiologice privind malaria în România, cercetări ce au stat la baza planurilor de eradicare a acestei boli. Dintre numeroasele sale lucrări, cele cu privire la malarie şi helmintiaze, afecţiuni frecvente şi deosebit de grave la începutul secolului nostru. A studiat insectele, şi a descris aparatul bucal al ţânţarului Anopheles şi pompa cu care suge sângele şi pompează în loc saliva cu plasmodiile malariei. Ca profesor la Facultatea de Medicină, naturalistul Leon a descris partea medicală a ştiinţei sale şi a orientat studiile şi cercetările sale spre parazitologie. Cercetările sale asupra ţânţarilor au fost direcţionate spre problema malariei în România. O atenţie deosebită a dat, apoi, viermilor intestinali, despre care a publicat o serie de lucrări în reviste străine.

Ca profesor de Istorie Naturală, a colectat timp de mulţi ani leacuri populare ale bolilor şi credinţele medicale ale poporului român, iar rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea „Istoria naturală medicală a poporului român”, în 1902, la Academia Română, lucrare ce reprezintă o sinteză şi o completare a unor lucrări anterioare ca „Zoologia medicală a ţăranului” şi „Botanica medicală populară”, tipărite în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi (1897-1899).

 

Excepțional entomolog, Nicolae Leon a studiat şi paraziţii plantelor, adunând un material imens, unic, din toată ţara. Rezultatele acestor studii s-au materializat în publicarea a două volume „Insectele vătămătoare din România”, la Academia Română. Această lucrare a constituit baza teoretică a campaniilor pentru combaterea bolilor parazitare la cereale, arbori fructiferi, viţă de vie etc.

 Deși naturalist, Nicolae Leon a fost mulți ani decan al Facultății de Medicină, dar și rector al Universității ieșene între anii 1918 și 1920 – 1921. Ca profesor la Facultatea de Medicină şi-a câştigat încă de la începutul carierei stima şi admiraţia studenţilor şi a colegilor, distingându-se ca unul dintre cei mai valoroşi dascăli ai învăţământului superior oeșean.

În ziarul „Adevărul” din 20 octombrie 1931, medicul Mihai Ștefănescu-Galați, fost decan al Facultății de Medicină din Iași, scria că profesorului Nicolae Leon, care trecuse la cele veșnice în ziua de 4 octombrie, a fost „un om vechi, un om care trăia în el singur, cu un suflet din alte vremuri, un pătimaș al științei și al adevărului, un vizionar al cinstei și al cuviinței”.

 

Una dintre cele mai sensibile evocări ale personalității și omului Nicolae Leon a fost făcută, la împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea României Mari, de profesorul Richard Constantinescu, medic, scriitor și publicist, titular al disciplinei „Istoria Medicinei” din cadrul UMF „Gr. T. Popa” din Iași, coordonator de colecții, coordonator al Clubului de Litetratură și Arte „V. Voiculescu” al UMF Iași, inițiator și coordonator al „Fototecii Medicinei Românești”.

Cu permisiunea acestuia, reproducem aproape integral articolul „Nicolae Leon, rectorul Unirii”, publicat pe site-ul web al UMF „Gr. T. Popa” și îi mulțumim pentru accept și pentru imaginile pe care ni le-a pus la dispoziție.

 

„Una dintre bucuriile anului 2018 a fost aceea de a reuși să aduc în atenția ieșenilor figura luminoasă a profesorului Nicolae Leon. Bucuria s-a înmulțit când rectorul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, profesorul Viorel Scripcariu, a anunțat la deschiderea Zilelor UMF Iași că una dintre cele mai noi clădiri ale universității, va purta numele „Nicolae Leon”. Un an mai târziu, la început de decembrie 2019, numele lui Nicolae Leon a intrat în documentele oficiale ale universității, dar și în discursul cotidian al profesorilor și al studenților, odată cu dezvelirea bustului ce-l reprezintă în bronz, în fața clădirii ce poartă pe frontispiciu numele său.

Chiar dacă multe dintre mărturiile fizice lăsate de ilustrul înaintaș s-au făcut pierdute în timp – pentru că unii sunt adepți ai principiului că odată ce optezi pentru nou, e musai să te debarasezi de trecut – am putut recupera elementele esențiale care să dea mărturie celor de azi și să vorbească celor de mâine despre un Om, cu faptele sale remarcabile, cu scrierile sale valoroase, cu eleganța și cu firescul ce-l înzestrau și, poate mai important, cu bunătatea sa” scrie profesorul Richard Constantinescu.

 

„Am scris un text pentru volumul „Memorialistica românească: între documentul istoric și obiectul estetic (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași), text pe care l-am intitulat „Nicolae Leon: o floare şi mulţi gropari”, iar mai jos îl redau, cu mici modificări față de varianta originală”, mai spune profesorul ieșean, care-și prefațează textul cu un citat din Nicolae Leon: „Viaţa este în acelaşi timp şi tragică, şi comică, probabil din cauza acestui dublu caracter este delicioasă”.

„Telefonul din acea dimineaţă de noiembrie a anului 2012 m-a surprins profund. Un domn extrem de politicos, ce tocmai venise din Bucureşti, dorea să ne întâlnim. Avea o carte pentru mine, din partea dlui prof. C.D. Zeletin, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, la acea vreme, şi misiunea de a identifica urmele unui profesor ieşean.

– Dl prof. Zeletin v-a trimis această carte – „Centenar George Emil Palade. Crestomaţie de familie”, ediţie îngrijită de Anca-Michaela Israil, Radu Şerban Palade şi C.D. Zeletin, Bucureşti, Editura Spandugino, 2012 – şi vă roagă să mă ajutaţi să-l găsesc pe dl L.V. Crede că domnia sa îmi poate oferi câteva informaţii…

Priveam cu bucurie cartea şi aşteptam mai multe detalii de la domnul C.O., care-şi căuta agenda…

– Mai am o carte şi pentru dl prof. Valeriu Rusu…, îmi spunea, continuând să-şi răscolească nervos geanta plină de cărţi şi broşuri. Aaa, scuzaţi, am găsit-o! Iaşi… Iaşi… dl Constantinescu… U.M.F… Gata! Dl Zeletin mi-a dat un nume de profesor despre care eu trebuie să aflu amănunte. Domnia sa crede că la Muzeul Literaturii poate sunt informaţii.

 

Îl priveam cu un soi de curiozitate specială. Nu rostea acel nume pe care şi-l notase în agendă. I-am spus că-l pot însoţi la Muzeul Literaturii şi, dacă nu este vreo taină, să-mi împărtăşească numele celui despre care se interesa.

– Îndată!

Deschise din nou agenda, căută însemnările călătoriei moldave şi rosti:

– Nicolae Leon! Un profesor care a fost la Medicină. Poate mă ajutaţi să-i duc dlui Zeletin ceva informaţii.

– Nicolae Leon?…, repet eu, de parcă ar fi pronunţat nu ştiu ce nume fistichiu.

– Daaa… Nicolae Leon. Este o doamnă din Elveţia care vrea să dea de urmele lui…

Am amuţit. Sau aşa păream în ochii dlui C.O.

– Aţi auzit de el?, mă întrebă emisarul dlui Zeletin, în fapt, al acelei doamne de prin Elveţia. Apoi, cred că am zâmbit şi, în acele momente, am simţit cum se deschide o uşă înspre anii din urmă. Nicolae Leon însuşi cred că zâmbea de pe undeva. Cu siguranţă, din fotografiile şi busturile pe care le adunasem în ultimii ani…

Fără să-i spun multe, l-am rugat pe mesagerul bucureştean să mă însoţească în Muzeul de Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi. Am făcut doi-trei paşi prin curtea universităţii, schimbând replici scurte, vorbind despre călătoria moldavă, despre dl Zeletin şi despre fundaţia pe care o reprezenta, şi am intrat în muzeu. L-am adus în faţa unei statuete din mijlocul sălii. Aplecându-se, a citit: Nicolae Leon. I-am sugerat să citească şi numele autorului lucrării: Ion Mateescu (1876-1951), demi-fratele lui George Topârceanu.

 

Cel care vizitează muzeul şi priveşte statuia nu observă gulerul fin din regiunea gâtului… ce aminteşte de trauma acelei lucrări. Am cules-o, prin anul 2005, din zona unde se depozitau obiectele casate ale diferitelor discipline din universitate. Capul era separat de trup, indexul mâinii drepte lipsea şi în multe zone era deteriorată… Tot în acel loc, de unde am adunat multe din obiectele existente actualmente în muzeu, mai era un tablou spart, sub resturile sticlei murdare ascunzându-se chipul zâmbitor al profesorului Nicolae Leon. Statueta a fost restaurată de către dna Magda Migală, artistul care a readus la viaţă numeroase lucrări de patrimoniu distruse de contemporani… Multe se pot spune despre cum „o comunitate anume îşi administrează relaţia cu timpul şi cu propria-i posteritate” (Mihalache 2014: 24).

În multe din instituţiile medicale româneşti, respectul pentru înaintaşi, pentru patrimoniu nu există. Universităţile s-au depersonalizat, devenind spaţii cu mese din pal melaminat, scaune şi geamuri termopan. Birourile, bibliotecile, tablourile fondatorilor ajung să încălzească godinurile barăcilor de la periferia oraşelor. Cu siguranţă, Jean-Baptiste André Godin (1817-1888) nu s-a gândit că inovaţia sa va ajunge să înghită şi să mistuie fragmente de istorie…

Statuia lui Nicolae Leon mai avea în preajmă alte două lucrări restaurate: tabloul care o însoţise în mormanul de obiecte casate şi o caricatură ce-i înfăţişează pe profesorii Facultăţii de Medicină din Iaşi în anul universitar 1903-1904, care fusese odinioară pe unul din pereţii Disciplinei de Parazitologie, dar ajunsese în timp după un dulap, aşa că i-am găsit un loc mai potrivit în muzeu, în „haine” noi.

 

C.O. îşi nota tot din ce începusem să-i istorisesc despre relaţia mea cu Nicolae Leon. Spun „relaţie” pentru că, de când l-am descoperit, ca profesor, cercetător, ca memorialist, dar, mai ales, ca Om, s-a creat un ataşament şi o relaţie speciale. I-am parcurs cărţile, i-am adunat lucrările, am scotocit prin arhive după fotografii, scrisori şi documente, i-am căutat casa în care a locuit în Iaşi, am descoperit strada ce-i poartă numele în Copou şi am mers adesea la mormântul său de la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Amicul C.O. îşi conturase o imagine despre cel de care se interesa. De fapt, nu spera să afle atât de multe lucruri, dar se pare că în viaţă oameni şi întâmplări ajung să se ciocnească şi, din această coliziune, să înflorească o sumedenie de aspecte vizibile şi invizibile.

Vizitatorul a început să-mi spună că, de puţină vreme, este în România pentru câteva concerte, o lansare de carte şi un masterclass strănepoata profesorului Nicolae Leon, pianista Elizabeth Sombart. Artista, cu profunde rădăcini româneşti, fiind strănepoata lui Nicolae Leon şi nepoata acad. Werner Sombart (1863-1941), dorea să facă o vizită în Iaşi în anul următor, în oraşul despre care auzise din poveştile bunicii Cornelia. Împreună, am creionat un posibil program al vizitei, în care am inclus şi oficierea unui Te-Deum la mormântul străbunicului.

 

Ioan Dafin, în volumul „Figuri ieşene” îl descria pe Nicolae Leon astfel: Cu pălăria cu boruri mari aruncată cu multă măiestrie la o parte, cu pantalonii şi jiletca fantezie, având subsuoară un teanc de reviste şi ziare, iar cu cealaltă mână, cele mai de multe ori ţinând de o cureluşă câte un câine de rasă, păşeşte liniştit, în pas măsurat, cu privirea senină şi răspunzând la saluturi în dreapta şi în stânga c-o eleganţă serioasă. Poartă totdeauna la butonieră, de obicei, o crizantemă. (…)

E un original simpatic, dar de o originalitate care-l prinde admirabil. În toată atitudinea sa nu e nimic forţat şi tocmai aceasta îl face să fie privit cu mai multă atenţiune şi socotit, cu drept cuvânt, o personalitate din cele mai distinse ale Iaşiului.

Ceea ce, însă, caracterizează pe acest învăţat profesor e, în primul rând, modestia cu care se înfăţişează în toate împrejurările.

Deşi posedă într-un grad destul de însemnat calităţi intelectuale care pe altul l-ar face să se bucure de onoruri deosebite şi de o popularitate intensă, dânsul se mulţumeşte numai cu aprecierile ce i le fac savanţii din străinătate şi cercul restrâns al intelectualilor noştri. (…)

Așa cum se prezintă profesorul dr. N. Leon, fie la cursuri înaintea studenților, fie în mijlocul colegilor săi, cu blândețe și seriozitate în același timp, fără a căuta să se impună prin vreo manifestare zgomotoasă care să o facă în jurul activitățile sale științifice, el rămâne o personalitate de mâna întâi, o figură frumoasă, înzestrată cu multe daruri pe care numai un om superior le poate avea.  (Dafin 1928: 269, 270)

 

Nicolae Leon era o personalitate recunoscută a vremii sale. Ce-a făcut posteritatea cu ceea ce a descoperit în ştiinţă, cu amintirile sale, cu donaţia sa de carte oferită unei importante instituţii de cultură, cu piesele pe care le adunase pentru studenţi ori pentru muzeul catedrei sale? Cu spaţiul generos care găzduia disciplina căreia i se dedicase o viaţă? Mulţi gropari pândesc cu nesaţ spaţiile care ne amintesc de oamenii care au adunat şi construit, care au pus interesul şcolii mai presus decât interesul propriu.

(…)

Profesorul Nicolae Leon era un adept şi un promotor al învăţământului experienţial. Cât a funcţionat ca inspector şcolar, a reuşit să introducă în regulament obligativitatea excursiilor pentru elevii şcolilor secundare. În cuvântul de deschidere al volumului „Excursiuni zoologice”, scria: „Excursiunile sunt cel mai ieftin şi mai profitabil mijloc didactic; ele complectează intuiţiunile câștigate în timpul lecțiunilor şi dezvoltă dorul şi interesul pentru priceperea naturei” (…); trebuie renunţat la sistemul primejdios de a învăţa pe de rost, adoptat încă până acuma în şcoalele noastre” (Leon 1905: 7, 11)

Relaţiile pe care le avea cu parazitologii din lume, precum prof. dr. Carl Isidor Cori, directorul Staţiunii Zoologice din Triest, ori prof. dr. Isao Iijima, de la Universitatea din Tokio, fondatorul parazitologiei nipone, dar şi legătura sa cu savantul Emil Racoviţă (1868-1947), conduc la îmbogăţirea colecţiilor catedrei ieșene cu numeroase vietăţi marine și paraziți.

Este de menționat celebra polemică între doi savanți, cu prenume identic, plecați din această lume în același an, Nicolae C. Paulescu (1869-1931) și „eruditul său adversar” (Paulescu 1999: 189), Nicolae Leon, între o concepție științifică creștină și una evoluționistă, în revistele Convorbiri literare și Spitalul. „Dl dr. Leon este un reprezentant autorizat al școlii evoluționiste moderne, iar o discuție serioasă cu un om de competența D-sale nu poate să prezinte decât un mare interes pentru studenții universităților noastre. Urmărind dezbaterea cu atenție și dându-și seama de ce parte este adevărul, ei vor putea dobândi, asupra acestor probleme capitale, convingeri profunde și neclintite, capabile de a le influența întreaga viață intelectuală și chiar morală.” (Paulescu 1999: 190)

 

Nicolae Leon fost decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi; a determinat numeroase schimbări şi, prin măsurile propuse, a dus și la îmbunătăţirea unor aspecte din învăţământul superior medical din întreaga ţară. A dorit întinerirea corpului profesoral al facultăţii, astfel că, în perioada decanatului său, s-a realizat intrarea în Facultatea de Medicină din Iaşi a unor tineri foarte valoroşi, care au devenit creatori de şcoală medicală ieşeană. Pe placa din marmură care s-a realizat în urmă cu peste un deceniu în holul central al clădirii Rectoratului U.M.F. Iași, şi pe care s-au încrustat numele decanilor Facultăţii de Medicină din Iaşi, cel al profesorului şi decanului Nicolae Leon lipseşte, din pricina faptului că informaţiile au fost oferite de cineva, istoric bazat pe „şoapta la ureche” (Popa 1945: 12) şi nu pe cercetarea documentelor.

În galeria rectorilor Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” („Mihăilene”) din Iaşi, figurează şi o fotografie a profesorului Leon, care a fost la conducerea acestei instituţii în câteva rânduri, demisionând şi refuzând anumite aspecte… Ca rector al Universităţii Mihăilene, „văzând greutățile de viață ale studenților, s-a ocupat în primul rând de aproape de căminuri și a reușit să organizeze un cămin de 400 de paturi în cele mai bune condițiuni” (Raicovicianu 1938: 6); a fost extrem de implicat şi apropiat faţă de studenţi şi de problemele acestora.

 

Într-o zi de toamnă, pe 4 noiembrie 1931, Nicolae Leon a încetat din viaţă. La câteva zile de la dispariţia sa, un fost colaborator, dr. Iamandi, îşi amintea cu durere de maestrul său, profesorul Leon: …omul masiv şi dintr-o bucată, pentru care tranzacţii de conştiinţă n-au existat în viaţa sa, poate să rămână o pildă vie pentru toţi grăbiţii acestei vieţi. El a plutit în sferele cele mai senine, a fost idealistul incorigibil în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului, şi a primit loviturile crude ale soartei cu cea mai adâncă şi admirabilă resemnare stoică.

În plină viaţă, a avut imensa durere să-şi piardă devotata tovarăşă de viaţă, un exemplar de frumuseţe clasică, lăsându-i în grea şi trudnică grijă creşterea a şase copii, din care cel mic abia văzuse lumina zilei. El a fost pentru ei şi tată, şi mamă duioasă. Imensul gol al căminului n-a mai putut fi umplut niciodată, şi pustiul sfâşietor al sufletului lui a rămas acelaşi, până la ultima suflare a vieţii.

Cu toate vicisitudinile vieţii, el a ştiut să-i crească în mod exemplar şi în profundă dragoste de părinte, adorat de copiii săi, dând societăţii atâţia membri distinşi, care o onorează mult, după cum a onorat şi pe părintele lor.

Sub acest raport, el a putut închide ochii, mai mult decât fericit. Adevărul ca om de ştiinţă şi conştiinciozitatea ca om de suflet au fost criteriile lui de conduită.

Frumoasă icoană a vieţii unui om!…

M-am plecat cu adâncă smerenie, în faţa mormântului de curând închis, care îmi evocă nostalgia unui trecut frumos: am lăsat o lacrimă de adânc regret pentru sufletul aşa de îndrăgostit de frumuseţile Naturii, şi voi purta o pioasă amintire unui mare şi distins profesor (Iamandi 1931).

 

Adesea merg cu o floare la mormântul său, situat în apropierea bisericii „Sf. Gheorghe” din cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Aici l-am adus şi pe amicul C.O., împreună cu care am decis să organizăm vizita strănepoatei profesorului Leon, pianista Elizabeth Sombart, în anul 2013. Periplul ieşean al strănepoatei s-a încheiat la mormântul străbunicului, pe care-l vedea pentru prima oară, şi în faţa căruia s-a rugat şi i-a mângâiat chipul zâmbitor din bronz. Vizitaserăm Muzeul de Istorie a Medicinei, Disciplina de Parazitologie, o expoziţie pe care am organizat-o împreună cu Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi, în memoria profesorului Leon, holul Rectoratului U.M.F. Iaşi şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Muzeul Universităţii din Iaşi, strada ce poartă numele „Dr. N. Leon” şi casa, din str. Toma Cosma, în care presupuneam că a locuit profesorul Leon şi pe care strănepoata a recunoscut-o, după descrierile bunicii şi după fotografii.

Întâlnirea cu Elizabeth Sombart m-a impresionat. Nu m-aş fi gândit să existe o aşa întâmplare, în vremea când adunam resturile statuetei, sau când mai salvam din documentele şi cărţile sale, ori când scanam fotografii de prin arhivele ieşene. Distrugerii trupului de cărţi şi documente i s-a asociat sfărâmarea trupului de ghips… Dar spiritul său n-a putut fi distrus.

Zâmbetul său, surprins de toţi artiştii care l-au reprezentat, în fotografie, în grafică sau în sculptură, a sfidat orice hotărâre vremelnică a vreunei conduceri universitare şi ceva parcă a conlucrat şi a condus la salvarea unor obiecte şi documente, dar, mai important, la întâlnirea cu sensibila artistă Elizabeth Sombart, ale cărei delicateţe şi sensibilitate îmi amintesc mereu de străbunicul său Nicolae Leon – „o insulă de idealism” (Luca 1931).

 

Articolul integral pe news.umfiasi.ro/nicolae-leon-rectorul-unirii/