REPORTAJUL DE DUMINICA: Amelia Papazissu, tezaurul viu din atelierul de la mansarda

Punem la capitolul frumoasei toamne un semn distinctiv si va invit astazi sa luam parte la povestea de succes a unei familii. Papazissu. Sat Carpinistea, comuna Beceni.

 

N-am sa fac vreodata rabat si sa scriu despre oameni care nu merita efortul de a-i asculta si a-i vedea. www.sanatateabuzoiana.ro va aduce intr-un fel aparte, in fata, in fiecare duminica, oamenii din zona noastra ori locurile de care ne-am atasat.

Oamenii isi spun singuri povestile care ii fac sa fie aparte, povestile care le dau nota de unicitate. Iar lucrurile se desfasoara sub ochii nostri in asa fel incat ne este usor sa intram, ca simpli cititori, in respectiva atmosfera.

Va invit astazi sa luam parte la povestea de succes a familiei Papazissu. Sat Carpinistea, comuna Beceni, judetul Buzau. Un punct de pe harta Romaniei, care trebuie tinut minte. Ne aflam intr-o dimineata rece, de toamna, care parca ne spune ceva. Ceva despre liniste si oameni frumosi, oameni sanatosi si plini de viata, omenosi si vii in starea lor de a fi.

Ideea unui reportaj cu un mester popular s-a devalorizat in ultimii ani, din cauza falsilor mesteri care se afiseaza in targuri sau la evenimente asa-zis culturale,  arogandu-si drepturi si nume. Candva activisti de partid, astazi mari mesteri care reinventeaza lutul sau cine stie sculptura ori altceva. Invazia lor in lumea frumoasa a creatorilor de valori autentice a recreat imaginea mesterului popular.

 

Noi mergem astazi sa contrazicem, fara efort, aceasta idee a ultimilor ani. Drumul de la oras, de la Buzau si pana in Carpinistea de Beceni este frumos. Aparent lipsita de valoare traditionala, Valea Slanicului de Buzau are insa nestemata numita tezaur uman viu, Amelia Papazissu. Este exemplul omului simplu, atat de plin de omenia care lipseste anilor in care ne aflam. Are o modestie pe care cu greu o poti constientiza.

O intrare ospitaliera in curtea familiei Papazissu iti confera din start o anumita libertate, un confort al discutiei si o primire la care nu te astepti. Mergem direct langa dulaptul cu costume populare, lucrari unicat in par de capra, fete de masa lucrate cu migala de Amelia Papazissu si macrameuri aflate inca pe hartie.

Miroase a muzeu. Asa zic eu, vazand atat de multe lucruri care respira autenticitatea. Amelia Papazissu, nu degeaba a fost numita tezaur uman viu – este calda, primitoare, valoaroasa si stie ca pasiunea care i s-a atasat de suflet, niciodata nu o va parasi.

 

Langa gherghef apar deja povestile, dar si probelemele. Parul de capra.

Am avut in comuna o ferma de capre. Doamna s-a mutat acum la Vintila Voda. Problema cea mai mare este torsul. Eu lucrez cu o femeie de la Blajani. Se merge la stana, se tund caprele, se separa pe culori, se spala bine, il preia femeia si il toarce. Cam patru kilograme pe an. Un kilogram pe an din fiecare culoare. Eu lucrez un kilogram de fir pe lucrare. Nu risc sa raman fara fri. Negru, alb, maro si gri. Culori naturale. Eu fac opera de arta cu acest fir de par de capra. Aici suntem in atelierul si muzeul meu. Amandoua, la inceput. Pe peretii din lemn voi pune numai lucrari in par de capra si deasupra lor, stergare. Aici, in atelier lucrez in permanenta eu si vine si Iulia, nepoata mea de 16 ani care imi urmeaza pasiunea. Aici sus, la mansarda scot si costumele sa se aeriseasca. Costumele de colectie ajung aici. Eu am mostenit, de la bunicii sotului, multe lucrari – covoare, carpete cu fir Caramaniu facute la manastire in zona Dobrogei. Am reusit si am luat si eu din aceste lucrari cateva elemente vechi, povesteste Amelia Papazissu.

 

De pe hol, de langa gherghef, spre prima parte a muzeului. Doua mese din lemn masiv sustin, strasnic, alte lucrari. Sotul meu este un impatimit al artei populare. De la el, sincer, a si pornit ideea colectiei. Vrem sa ne evaluam colectia si sa o punem in circulatie turistica. Atunci cand sotul meu a proiectat casa, a spus clar ca aceasta mansarda va deveni atelier si muzeu. Uitati, si el sculpteaza in lemn. Avem aici si lucrari de-ale lui. Stiti, daca nu ar fi fost sotul meu, nu as fi ajuns aici. Fara el nu as fi facut nimic si nici nu as fi ajuns la ceea ce sunt astazi!

Parca zaresc si o lacrima scurta, dar nu una nostalgica, ci de fericire. Imi si spune, de altfel, doamna aceasta aparte, ca Dumnezeu a binecuvantat-o cu o familie linistita si frumoasa.

 

Casa Ameliei Papazissu este un corp de cladire imens, dar in fapt, trei case se leaga una de cealalta. Trei familii traiesc si locuiesc intr-o curte mare, in care omenia este cel mai improtant atu. Fiul este dascal la scoala din sat, iar Iulia, fiica acestuia, este mica Amelia care cucereste deja premii la competitiile nationale cu glasul sau, dar si cu ceea ce reusesc mainile ei sa lucreze in gherghef. Am avut si am o familie linistita. Toti sunt intelegatori. Am intelegere in familie si poate ca de aceea am si reusit. Din 1984 lucrez cu copiii la Palatul Copiilor si de 40 de ani cu copii in general, in invatamant. Anual am 100 – 120-chiar 130 de copii. Pe perioada anului se mai selecteaza dintre ei, dar raman o suta de copii la Cerc, la Palatul Copiilor. Ii antrenez pe cei mai buni si merg cu ei la competitii, iar la Sibiu, unde este mama mesterilor din Romania, noi suntem in fiecare an campioni. Colaboram foarte bine cu muzeele din tara, acolo vindem bine propduse. Strainii, mai ales, cumpara. Ne este insa greu sa vindem in targuri, pentru ca acolo se cumpara mai ales lucrari mici, de cativa lei. Eu nu am nici o lucrare care sa semene, devine plictisitor. Eu nu fac serie, ci lucrari de arta unicat. Creez.

 

Am adresat totusi intrebarea aspra. Ce inseamna sa fii tezaur uman viu? Pentru ca anul trecut, chiar de Ziua Romaniei, Amelia Papazissu, impreuna cu Mircea Micu, a completat triada de tezaure umane vii cu care UNESCO a innobilat Buzaul, cei doi artizani alaturandu-se Adelei Petre care detine acest titlu din 2012.

O onoare. Participam la expozitii, targuri, dar totusi… cei care au peste 75 de ani nu mai au nici o chemare pentru a merge in tara, la evenimente, pentru ca ar trebui sa fim mai bine sustinuti. Incercam sa fim bagati in seama. La Buzau colaboram bine cu Centrul de Cultura si Arta de la Consiliul Judetean. Se pierd mesterii, daca nu ii pretuiesc oamenii. Cei mai in varsta sunt total dezamagiti. Total. Eu inca mai am vlaga in mine si pasiunea este vie, insa altii… Arta te face aparte, viu, unic, mereu dornic sa creezi. Asa isi incheie Amelia Papazissu povestea care pune familia si arta pe aceelasi nivel al succesului.

Plec cu greu din muzeul din mansarda – de notat ca este primul muzeu privat de pe Valea Slanicului, acea vale care presupune o calatorie de 54 de km in 54 de milioane de ani de istorie geologica.

 

O las in linistea satului pe Amelia Papazissu – tezaur uman viu pe care poate nu stim clar cum sa-l pretuim, cum sa-l valorizam, cum sa ii prezentam arta in fata lumii care inca nu stie ca mesteri in lucrul cu parul de capra sunt extrem de putini in Romania. Celebra Bucovina nu are niciun astfel de mester. Buzaul se poate mandri, insa, cu ei. Mesterii nostri asteapta sa-i tineti aprope, sa-i cunoasteti si sa le vizitati muzeele-atelier. Amelia este la Carpinistea, in linistea satului care face trecerea de la deal spre munte. Ea insasi pune cu ajutorul mainilor, in gherghef, frumusetea taranului care lucreaza negrul pamant, isi spala din cand in cand fata cu laptele alb, pastreaza inca in cultura o fasole veche cu bob mare, maro, insa peste toate, viata ii este de cele mai multe ori gri. Intocmai, culorile care prind viata in gergheful Ameliei Papazissu.

GALERIE FOTO