REPORTAJUL DE DUMINICA: Destinul unui copil abandonat in maternitate

Martisorul pe care vi-l ofer la inceput de primavera calendaristica este o poveste cu final fericit. Este un martisor pe care o mama de undeva, din Romania, ar trebui sa-l caute, sa si-l revendice si sa nu-l mai piarda vreodata in viata.

Este linistea, bucuria, implinirea si acoperirea unei greseli pe care atat de multe femei stiu sa-o faca foarte usor! Vorbim despre sanatate sub o alta forma. Despre un sistem de asistenta sociala schiopatand si care lasa traume puternice in sufletul copiilor care ajung in centre de plasament, iar mai apoi in case de tip familial. Sincera sa fiu, nu am dat importanta apelului pe care l-am primit de la George. Am si eu ceva de spus. Poate ma ascultati. E povestea mea. Mi s-a parut deja ca imi ofera atat de multe informatii si ca ridica oarecum pretentii, asa ca am lasat cateva zile sa se limpezeasca inceputul acestei povesti si mai apoi am mers sa-l caut pe George. Tocmai la Lunca Frumoasa.

 

Extrem de punctual la intalnire, imbracat cu haine proaspat spalate si zambind oarecum neincrezator, George Scutariu a aparut ca un tanar care chiar are de spus ceva. Comunicativ, insa cu o mica intarziere in vorbire. Fiecare vorba are greutate, o gandeste.

Mergem cateva zeci de metri pana la casa in care este primit de o familie de exceptie. Nu stiu cum se numeste si nici nu am dorit sa aflu detalii despre doamna de la Cornu, din Prahova care, se pare, dintr-o nefericire a vietii ei de mama, a nascut o fetita cu sindrom Down, iar in compensare isi ofera bucati din sufletul ei mai multor copii abandonati in maternitati.

Pe George il are om de baza intr-o gospodarie frumoasa, curata, cu o stana de capre romanesti si frantuzesti. Celalalt cioban asculta de George. E mai rautacios, imi spune soptit baiatul care astazi incepe si prima zi de munca in centrul comunei, ca vanzator de bilete pentru un joc national de noroc.

Ma grabesc sa aflu povestea ca sa nu-i rup norocul primei zile de munca.

 

„Mamicile care se afla la a doua fatare nu pot primi iezii. Au fatat cate doi. Avem 16 iezisori pentru care noi suntem tatici. Le dam sa manance cu biberonul. Nu vedeti cum merg dupa noi?…” , incearca tanarul sa ne introduca in atmosfera.

Am intrat deja in stana, printre capre care stau relaxate pe fan curat si iezi care zburda chiar ca niste copii. Unii sunt atrasi de obiectiv, altii vin sa caute degetele lui George. Ii mangaie pe crestet, ii stie dupa nume de cand au venit pe lume. Si se tot intampla asa, din noiembrie, si ii lasa sa stea langa piciorul lui.

„Cele de rasa sunt albe si au parul scurt. Sunt aduse de la Mangalia. Marcel e romanesc. El nu ne ajuta cu nimic la stana. Mananca. Cu aia ne ajuta. E mic si el, are numai un an. E mic, de aia e dragalas asa. Acum, iarna, stam aici cu caprele, iar vara mergem la pascut la Colteni. Eu sunt la Lunca Frumoasa, de un an. Aici e mai bine, lumea e mai buna. De Paste vindem baietii si tinem fetele de prasila. Aici, in spate, avem doi tapi de rasa si unul romanesc. Se bat intre ei. Asa sunt tapii, mai rai putin”, continua povestea „eroul” reportajului de astazi.

 

Cu magarul Marcel langa noi, in permanenta, iesim din tarcul iezilor. „Povestea mea… Am zis ca am ce spune. De mic am fost abandonat de mama in maternitate. La doi ani mi-am dat seama ca am ajuns intr-un centru de plasament. Era la Sinaia. Acolo am fost chinuit tare. Eram batut, am avut avut probleme…am luat foc intr-un incendiu. Am scapat… si am ajuns intr-o casa de tip familial. La Secaria, in Prahova. Acolo, daca nu faceam un anumit lucru, eram loviti. Pana la urma am reusit sa dam telefon la institutia care trebuia sa ne apere. Le-a dat dreptate celor de la casa. Nu am avut ce sa fac, decat sa sufar! Noroc ca ne-a ajutat cineva. De la Sibiu, o fundatie. Ne trimite hrana si imbracaminte si acum si ne mai duce si in tabere. Asa am ajuns la acesti parinti. Chiar sunt parintii mei. Unde am stat si cine m-a facut nu au fost parinti pentru mine. Doamna aceasta a zis ca face si la Cornu o casa pentru copii. Mi-au dat o casa si un loc de munca si ii rasplatesc si eu cu munca mea”, continua povestea vietii sale, George.

 

Sufletul parca se rupe dintr-o data in cateva bucati care nu reusesc sa se gaseasca, multa vreme, una pe alta. Povestea lui George este povestea a mii de copii din Romania. Ii urmaresc privirea mereu lasata in jos. Cu mainile cuminti, tinute la spate ca intr-o ora de dirigentie, George isi aduce aminte, sacadat, despre primii ani din viata. Ar vrea parca sa nu retraiasca toate aceste lucruri, dar vrea sa stiti povestea lui, pentru ca un copil fara parinti este mereu chinuit de viata, indifernet cat de frumos i se contureaza destinul catre maturitate.

Abandonul este un semn asezat la vedere si de care nu scapa, pentru ca i se intampla sa vada uneori mame care rad si isi tin copiii in brate, ca intr-un dans cunoscut numai de catre cei doi partnerei. George se uita mereu strain la dansul acesta. „Nu am avut noroc. Ai mei nu au fost parinti. M-am nascut un copil fara parinti. Dar am acum noroc”, mai spune interlocutorul meu, oftand si cu ochii umeziti pe de o parte de tristete, pe de alta, de recunostinta.

 

George are 21 de ani. Nu vrea sa ramana la Buzau, pentru ca a facut la Bucuresti o scoala de vopsitor auto. „Nu am avut ocazia sa ma cheme seful, dar eu astept sa ma sune, pentru munca. Aici imi e frica, in stana, de porcii mistreti. Anul trecut ne-am intalnit pe deal cu ei. Am traume inca si stau eu ce stau, dar mai apoi fug”, continua povestea in timp ce ne indreptam catre un alt tarc. al caprelor care stau sa fete in curand.

Totul este curat, cum nu am vazut nicaieri in vreo alta stana din zona Carpatilor de Curbura.  Iar caprele de aici au nume, dar si destin. Una e bolnava si este in tratament, alta sta cu burta pana in pamant si e urmarita sa nu fete de una singura, alta e de rasa si are o sora geamana…

O data pe saptamana, laptele si branza de capra pleaca la Bucuresti, la vanzare. George si tovarasul sau au aproape 200 de suflete in grija. S-a atasat de ele, dar visul lui e sa lucreze intr-un atelier auto, pentru ca e pasionat de masini.

 

„De dimineata, la sapte, le-am dat mancare, le-am muls, am dat la iezi biberon si dupa ora 9 trebuie sa ma duc putin in piata, sa vand bilete, ca m-am angajat, poate mai fac un ban. Vreau sa am si eu casa mea, prietena mea si masina mea. Vreau sa traiesc pentru ceva. Viata mea a fost pana acum prea grea, asa ca vreau sa imi fie si mie bine si sa ma bucur ca traiesc. Parca am mai iesit putin la lumina acum, de cand sunt cu familia aceasta”, continua George, in timp ce-l conducem in centrul comunei, unde avea sa-si inceapa prima zi de munca. Agent de vanzari. I-am urat succes.

In urma am lasat o privire lunga, a unui copil care tanjeste dupa ceva. Are o bucurie care nu a explodat pana acum, pentru ca nu stie ca este bine sa se bucure. Ridica mana si saluta, timid. Saluta parca un prieten in care a capatat putina incredere, dupa ce i-a spus o frantura din povestea sa. In fata lui, trotuarul devine un peron gol si lung. Prea gri. Povestea aceasta m-a frapat.

E greu sa asculti un adult vorbind despre o copilarie pe care nu a avut-o vreodata. Nu stii, practic, sa-i definesti mama.

Si asta este cel mai important pentru el, toata viata.