REPORTAJUL DE DUMINICA: Ion Codescu, omul care insufleteaste sculptura

O noua poveste de viata am sa va spun astazi, asa cum v-am promis saptamana trecuta. Ion Codescu pune pune cate putin suflet in fiecare sculptura care-i iese din maini. Dar, cu cat ofera mai mult, cu atat e mai sanatos, mai bogat.

 

Sunt legate, una de cealalta, povestile lor. Asa le-a fost data meseria care i-a unit pentru inceput, intr-o fabrica, multa vreme emblema a judetului Buzau, chiar daca producea in micul oras Nehoiu. Pe sculptorii in lemn masiv nu i-am gasit pana acum in judet si au tot trecut 12 ani de cand ii caut, sa le aflu povestea.

Impresionant este ca pe langa acuratetea gandirii, oamenii acestia emana un soi de sanatate greu de explicat in cuvinte. Au rosu in obraz, o respiratie usoara, maini ca ale unui pianist si sunt cu un gand inaintea oricarei vorbe.

Leg reportajul acesta de subiectul central sanatate, nu intamplator, pentru ca saptamana trecuta ati cunoscut-o pe Angela Pescaru – doamna din Nehoiu care nici nu a vrut sa auda de cancer sau, mai grav, de moarte – si-a pus in fata incurajarea proprie Angela, noi trebuie sa mergem mai departe! Si astazi are o dorinta dublata de o putere fantastica de viata. Ba, chiar isi cauta timp sa-si termine casa visurilor ei…

 

Sanatate. Toti ne dorim sanatate, constienti ca este darul cel mai de pret al vietii. Le-as cere acestor oameni, sincer, sa-i invete si pe altii modalitatea prin care ei isi mentin sanatatea.

Stau langa Ion Codescu, in atelierul din Valea Nehoiului, cu ambele coate sprijinite de tejgheaua sa – masa de lucru a mesterului care iscodeste lemnul pana in inima frumoasa a acestuia si pana cand ii scoate, in ochii nostri, cele mai fine linii care devin flori, chipuri, frunze sau vise.

De-a dreapta, radioul ii spune cat de frumoasa va fi toamna aceasta la munte. Spune ca nu-l inchide, pentru ca simte novoia sa aiba pe cineva aproape. Ii dam pace radioului, caci avem de vorbit, de aflat si de povestit.

Coleg cu Angela Pescaru, Ion Codescu este intruchiparea simplitatii insasi. Un adevarat artist tinut ascuns de propria-i modestie. De o frumusete sufleteasca aparte si de o siguranta unice, domnul acesta isi spune aproape neintrebat povestea.

 

Am dat un examen si l-am luat. In primii 10 am intrat, la o scoala de sculptori. Am venit de la scoala cu ideea sa lucrez adevarat. Am inceput cu o garnitura Rococo, la fabrica din Nehoiu. Mult timp am lucrat la o garnitura care dadea de lucru la toata fabrica. Aurora se numea. Era pentru rusi. Pana in momentul in care a venit „Revolutia”. Atunci s-a terminat totul. Multi au plecat, noi am fost dati in alte sectoare, am mai lucrat vreo tre-patru ani…la reparatii.

Am plecat. Aici. La un atelier privat. Satisfactia a fost ca aici am lucrat ce am vrut eu. In fabrica, la plecare mi s-a oferit sa fiu sef de depozit, dar eram egali cu cei angajati astazi, desi eu aveam peste 30 de ani vechime… N-am vrut!

Plus de asta, nu puteam, pentru ca nu se mai lucra meserie adevarata. Era un produs pe care il putea lucra si unul care venea astazi, fara nicio experienta. Meserias este insa acela care este capabil sa ia scandura din stiva si sa dea produsul finit.N-as fi rezistat in fabrica pana in ziua de astazi. Nu se lucreaza ceva calitativ in fabrica. E la putere PAL-ul…

 

Ion Pescaru nu-si poate stapani un oftat, dar imediat se invioreaza, vorbind despre ce face el acum si isi continua, astfel, povestea de viata cu aceasi delicatete cu care o mama isi mangaie pruncul.

Eu lucrez acum, doua tablii la o usa de biserica, la un altar. Cu ani in urma am facut o intreaga biserica in satul Varlaam. Si mai am aceste doua tablii, la o usa. Acum, ma pregatesc sa plec la Chiojdu. Sa ma mut. Stiu ca voi fi singurul care face asa ceva.

Oamenii de acolo ma stiu, dar oamenii cu care am lucrat au spus ca ma pot duce la Satu Mare sau oriunde, ca vor veni dupa mine sa le lucrez in lemn masiv. Imi va lua putin timp sa ma aranjez. Am 64 de ani si nu mai pot eu asa de iute… Voi face lucruri marunte, pe care oamenii sa le poarte cu placere in casa.

Pot colabora, eventual, cu cineva care are masini, insa eu sa lucrez acasa partea mea de sculptura. Fac troite, rame de oglinzi – o rama poate fi cat un perete, rame elegante, mobila adevarata, rame pentru tablouri – pentru goblenuri, jilturi, paturi, mobilier, sifoniere. Eu i-am lucrat patul doamnei Pescaru.

 

L-am intrebat care ii este cel mai bun prieten din viata si ochii i s-au fixat pe setul de dalti. Cred ca uneori port o dalta si la brau… Sunt lucruri fara de care nu pot lucra. Am dalti puse in maner acum 30 de ani, dar am si dalti la care am schimbat manerele de sapte sau opt ori…

Face o pauza, parca sa-si gaseasca energia pentru a continua. Si-ar fi dorit sa lase mostenire meseria, in familie, dar nu a avut noroc, deocamdata. Are sufletul insingurat si trist. Baiatul si-a ales o alta meserie si nu vrea sa cunoasca munca la dalta.  Eu am un baiat, dar nu vrea sa-mi ia locul…i-as lasa lui daltile, dar poate o sa am un nepot care sa prinda drag de sculptura in lemnul atat de frumos mirositor. Astazi, tinerii merg si cumpara pal melaminat si fac mobila de bucatarie. 3000 de lei o mobila de bucatarie. Foarte scump. Am acasa o mobila facuta odinioara, la Galati. Nu mai are chipul de prima data, dar n-as da-o in ruptul capului pe ceea ce este acum pe piata.

Nu-si pierde insa speranta ca pana la urma va avea un urmas caruia sa-i dezvaluie secretele. Imi pare rau ca nu vin altii sa-i invat. Poate nu inchid ochii repede si imi invat nepotul. Poate sa inceapa sa ciocarteasca de pe la sapte-opt ani. Si-o mai zdreli si degetele, dar invata o meserie care il face stapanul lumii… nu al lumii mari, ci al celei cu esenta luata din natura, de lemn crescut in zeci de ani, pentru ca noi sa avem confort o viata intreaga.

 

Ma uit la omul simplu din fata mea. Isi pune, din cand in cand, mana pe piept. E semnul de dublare a adevarului pe care il spune. Dupa 43 de ani de munca, am o pensie de nimic. 600 de lei. Mai am o luna si jumatate pana cand ies defintiv. Pensia intreaga va fi 800 de lei.

Parca o lacrima ii apare in coltul ochiului drept, cand e vorba de imbogatire. Mi-a raspuns la intrebarea care da titlul acestui reportaj, spunandu-mi despre pensie. Stapanesc orice lemn masiv. Pot face orice. Nu mi-am dorit avere, ci doar sa fac lucruri minunate. Acum lucrez mai ales pentru mine si pentru Angela.

Vreau sa ne terminam si noi ceea ce avem de facut. Acum, daca plec la Chiojdu, revin la ceea ce am facut o viata – iau comanda si ii spun omului ca pe data de X sa vina sa-si ia dulapul sau ce vrea, iar atunci e si gata.

 

Ion Codescu isi pune mainile crucis. Una sta ascunsa pe piept si tine strans o dalta cu lama mai lata. Are manerul mai negru, semn ca e si mai folosita. In urma cu sapte ani, aici, in acest atelier am gasit trei sculptori. Pe Angela Pescaru, pe Ion Codescu si inca un domn. Imi dau seama ca el nu mai este. Asa se face ca din lotul de 50 de mesteri sculptori pe care i-a avut judetul Buzau in cea mai cautata fabrica de mobila de lux din zona a mai ramas unul singur – Ion Codescu.

Angela Pescaru si-a ascuns dalta, pana cand operatia de cancer mamar se vindeca. Daca o gaseste, risca sa aiba de dus o noua batalie pentru viata.

Dalta, ca si acul sau pixul ori luneta sau pistolul, depinde de meserie, sunt de fapt in sufletul nostru, indiferent daca mai profesam sau nu. Sunt insa oameni care tin strans acest instrument al artei prin care se exprima, pentru ca le e lipit de insasi propria existenta. Ion Codescu ar putea oricand sa se imbagateasca din luxul altora, dar prefera sa fie OM – o specie atat de rar intalnita in zilele noastre.