REPORTAJUL DE DUMINICA : Pe culmile Buzaului

26 mai 2013 | 2 comentarii |
Aerul de munte...

Aerul de munte, sanatate curata…

Linistea rapune gandurile si-ti taie rasuflarea. Verdele da aripi sufletului, sa-si alunge tristetile. Ii spune unduitor „vezi, cat de frumoasa e viata, cata sanatate-i aici?”

Un paraias secatuit de vlaga, satenii spun ca se odihneste pana la prima furtuna, parca se uita serpeste la noi si ne ofera cate un clipocit. Asa, ca o favoare.

In rest, nici un zgomot. Inca vreo cateva zeci de metri si ajungem.

De-a stanga, o stiva cu saci. Pun mana. Nu e porumb si nici grau, e nisip. Nu inteleg ce cauta pe coasta unui pripor…

 Verdele este aici, laitmotivul. E peste tot si ne va purta pasii pe culmile Buzaului.

 

Invitatie la Bontu Mare

Invitatie la Bontu Mare

Imi fac curaj si scriu acest reportaj pentru voi, prietenii publicatiei Sanatatea Buzoiana, cu speranta ca il va citi si presedintele Consiliului Judetean Buzau, Cristi Bigiu, care intr-o declaratie recenta spunea asa: „Am desori ocaiza sa vorbesc despre Buzau. Sunt buzoian. Ma bucur ca astazi sunt in postura in care pot face lucruri concrete pentru locuitori. Pot spune despre mine ca sunt un patriot local. Buzaul ne ofera un loc cu care ne putem identifica. Avem responsabilitatea de a-i promova valorile”. 

Nu stiu eu care este locul cu care se identifica presedintele Bigiu, dar ii propun Bontu Mare. Din patriotism. O valoare care trebuie sa nu mai cada in derizoriu si chiar sa o dovedim, ori de cate ori facem comparatii sau suntem in ipostaza prezentarii judetului in care ne-am nascut.

Asezat intre Prahova si Vrancea, Buzaul este judetul influentelor, al unicitatii georgrafice si al diversitatii naturale. Nicaieri linistea nu-ti detroneaza gandurile cele mai aprige, ca aici. Nicaieri verdele nu este atat de cuprinzator.

 

Aglaia Manailescu

Aglaia Manailescu

Cu gandul la patriotism si la valori de Buzau, ajung la tanti Aglaia.

E prietena mea din 2005, de cand inundatiile au izolat satul si autoritatile centrale au ajuns acolo. Pentru ca nu a fost de ajuns ce au facut acestea, femeia trecuta bine de 60 de ani, munteanca apriga, le-a spus celor circa 200 de sateni sa puna mana impreuna si sa-si refaca drumul: „Haideti sa facem, de ce sa mai stam sa vina de la Buzau sau de la Bucuresti? Haideti, mai!”, era indemnul Aglaiei Manailescu. Si a avut efect.

Si, pentru ca intrarea este fix intr-un colt de rai, trebuie sa va mai fac un tablou: tanti Aglaia are trei baieti si doua fete. Cand s-au marit le-a spus: „M-am casatorit la 16 ani. Am crescut fara tata. Am facut cinci case si cinci nunti. Acum, ce fac, fac pentru batranete. Ma retrag in satul meu, la Bontu Mare. La munte. Cand am timp, cos costume populare. Cand e de munca, muncesc. Construiesc cu barbatii, cot la cot. Adun si o scandura, daca o vad aruncata, pentru ca le-am zis baietilor, haideti, mai sa facem ceva! Sa iesim din randul prostilor!”.

Ei bine, replica aceasta ma urmareste si acum! Asa am cunoscut-o pe tanti Aglaia.

 

Casa muzeu

Casa muzeu

Acum, sa intram. Trepte din piatra, construite de ea. Un izvor ne taie calea, ca o binecuvantare. In curtea femeii, casuta batraneasca domina zona. E loc de popas si muzeu deopotriva. In fapt, e primul muzeu dedicat costumului popular si portului muntenesc. Aproape 200 de costume populare care dateaza si din secolul al XIX-lea, cofe si linguri din lemn, papusi si glugi – sacii cu care batranii isi carau malaiul de la targ, farfurii si rochia de mireasa a bunicii. Toate stau intr-o camera, iar in vecinele doua sunt asezate pe pereti paretarele – acele covoare tesute, cu care bunicile isi decorau interiorul casei.

 „Primarii de dinainte mi-au promis spatiu in centru, la Siriu, dar au uitat de mine, cata treaba au ei… Acum, mi-a zis primarul acesta, dar nu mai vreau eu. Si varul meu, Benone Sinulescu, mi-a spus sa fac muzeul la el, dar tot asa, parca nu ma lasa sufletul sa le dau de acasa, ca au prins drag si fetele mele si nurorile. Stiti ce, au inceput sa ma viziteze oameni din toata tara. Stau si le arat cu rabdare costumele si le povestesc despre itarii vechi. Peste noapte, ma roaga sa-i las sa doarma langa ele. Am mai facut si asta. Decat sa-i las in poiana, mai bine in casa de om.”, i se umplu femeii ochii de bucurie, cand povesteste.

 

Fuecare cu drumul lu,,,

Fuecare cu drumul lui,,,

Asa si este. Din Bontu Mare se arata intr-o parte Penteleul. In alta, varful Monteoru. E si coama numita de sateni „Saptecai”, unde se spune ca este ascunsa o comoara.

Deasupra este o lespede mare. Se spune in sat ca nimeni nu a urnit-o. Cine a incercat si-a gasit repede sfarsitul. Cica acolo haiducii de pe la noi au ascuns aur. Uneori luceste noaptea pe coama dealului. E aurul de la sapte cai. E in Pitigoiu, acolo sus. Au venit unii sa sape acolo, dar sunt case si nu pot. Dar strainii ma intreaba unde sa se duca. Pai e Lacul Vulturilor langa noi, e Malaia, lacul Siriu, Casoca si tot Buzaul e sub noi. Noi suntem pe culme! Ei vor sa-si refaca santatea aici. Zic ca dorm linistiti, ca dorm toata noaptea. De multe ori vin turisti cu rucsace in spate. Toata ziua stau pe munti. Eu, le mai recomand si muntii nostri, ca avem si ursi, si capre negre, si vulpi si de toate! Avem si ape, si bureti, si poieni cu flori nemaivazute! E tare frumos!”, ne spune atat de convingator femeia, incat si vedem filmul unui regizor celebru, cu ochii mintii…

 

Popas

Popas

„Se simt asa de bine la noi! Si aici, in coasta asta, e greu, domnule, e greu! Dar asa de mult le place! Seara, cand vin, dorm incaltati! Le mai dau eu sa manance. Daca eu mi-am scos carne de la cazan si am prajit un ou, parca mi-a fost rusine si le-am dat si lor. Le mai tai cate o gaina, ca e mai sanatoasa decat puiul din magazin. Le fac o ciorba cu bors de casa… Dar unii ma intreaba daca le pot face ceva de la noi, din Bontu. Cum sa nu! Foi cu lapte. Laptucica de pe lac, fiarta, tocata. Prajesc ceapa, pun bulionul, laptele batut si smantana, doua oua si ea. Te racoreste de pe drum si te pune pe picioare, de nu-ti trebuie antibitoc sau ceva de raceala. De tensiune, cu stir rosu-i fac bine. Fierb ceapa si verdeata cu stir si il acresc cu prune verzi. Baietii mei il beau rece, cu cana. Am dat la oameni din astia care spun ca au tensiune sau ca i doare dupa ceafa… Dupa un castron cu stir, e sanatos tun omul! Dar aerul, aerul doamna! La noi e tare bine. Nici pic de praf nu se simte. E raiul nostru!”, inchide povestea tanti Aglaia.

 

Casuta  din cires

Casuta din cires

Discutia, si asta nu v-am spus, a avut loc in cires. La propriu. Tanti Aglaia si-a pus mintea la cale si a construit intr-un cires imens, un foisor in care incap si 12 persoane la masa. Intre crengile pomului e liniste si miroase a verde crud inca, la munte.

As mai sta, dar se aduna norii pe cer la Bontu Mare. E semn de ploaie, pentru ca au iesit mustele.

Cobor, mereu cu privirea in urma. Dau din nou de saci, dar si de trei tineri. Se odihnesc. Cara saci cu nisip pentru ca unul dintre ei isi ridica o casa. Asa se fac la ei casele, se cara materialele de constructie cu spatele. Drumul acesta nu permite masina, ci doar caruta. Si nu are oricine.

Va salut, acum, de pe o culme a Buzaului!

Va ofer cateva minute de sanatate! Asta, pentru ca una dintre prietenele mele mi-a spus ca a citi astfel de reportaje inseamna o terapie de insanatosire a judetului, asezat atat de bine intre trei provincii romanesti.



Comentarii (2)

  1. Rancea Ronel spune:

    Am sa caut si in arhiva, reportajele dvs.

  2. Rancea Ronel spune:

    Sunt incantat de acest reportaj,parca imi da viata…felicitari.

Adaugati un comentariu


 

*