Sânzienele s-au îmbrăcat în ie și spun povești de iubire, împărțind sănătate și bucurie

În ziua în care creștinii sărbătoresc Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, Sânzienele se prind în horă, iar oamenii le sărbătoresc, odată cu Ziua Universală a Iei. 

 

În fiecare an, creștinii ortodocși celebrează, pe 24 iunie, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare cu multiple semnificații creștine dar și păgâne, cunoscută în popor ca Sânzienele sau Drăgaica, iar în aceeași zi celebrează Ziua Universală a Iei, principala piesă a portului popular românesc.

Conform scrierilor biblice, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul s-a petrecut cu șase luni înainte de cea a Domnului lisus Hristos și după solstițiul de vară, când ziua începe să se micșoreze, ca semn că Legea Vechiului Testament începe să apună pentru că vine Legea Harului, Legea lui Hristos.

Sfântul Ioan Botezătorul este supranumit Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, pentru că a propovăduit venirea Lui și a îndemnat iudeii la pocăinţă și i-a botezat în râul Iordan, spunându-le că Cel ce urma să vină după el, adică Mântuitorul, avea să-i boteze cu Duh Sfânt. Însuși Iisus Hristos i-a cerut lui Ioan să-L boteze, iar când a ieşit din apă, Duhul Sfânt a venit la El în chip de porumbel, iar „Cerurile s-au deschis îninatea Sa” și Dumnezeu a vorbit din cer, spunând: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca: 3,22)

 

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută sub denumirea de Sânzienele sau Drăgaica. Marcarea sărbătorii populare la dată fixă se suprapune cu maturizarea timpului, la solstiţiul de vară, reprezentând una dintre cele mai îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de acest moment, care marchează mijlocul verii agrare. Tocmai de aceea, în unele locuri i se mai spune şi „Cap de vară”, pentru că soarele ajunge la apogeu.

Denumirea sărbătorii provine, cel mai probabil, de la zeiţa silvestră Santa Diana, iar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele, Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune. Se spune că se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare, unde se întâlnesc, se scaldă și petrec, cu cântec și joc, iar viersul lor e așa de duios, că nu se poate asemăna cu nicio cântare de ființă omenească.

Serbarea Sânzienelor sau a Drăgaicelor mai este denumită în limbaj popular şi „Amuţitul Cucului”, pentru că se spune că această pasăre migratoare, care soseşte pe plaiurile româneşti și începe a cânta la finalul lunii martie, vestind echinocţiul de primăvară, se opreşte brusc din cântat la sfârşitul lunii iunie, la solstiţiului de vară.

 

Asociate, în calendarul creştin ortodox, sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar. Sărbătoarea este una a iubirii şi a fertilităţii, Sânzienele sau Drăgaicele fiind  personaje mitice nocturne, care apar pe câmpuri în noaptea de 23 spre 24 iunie.

Cântecul Drăgăicii: „Hai, Dragăică să sădim/ Să sădim, să răsădim/ Că știm iarna ce pățim./ C-a venit iarna bogată/ Cu Drăgaica scuturată./ Cu Drăgaica scuturată./ Și-au venit Drăgăicili/ Și-au venit Drăgăicili/ Să reteze spicili,/ Să reteze spicili./ Spicili sunt măricele/ Drăgăicili, frumușele/ Drăgăicili frumușele./ Se retează cu plăcere/ Că sunt tare multicele/ Că sunt tare multicele/ Grâul spic ca vrabia/ Grâul spic ca vrabia/ Și paiul ca trestia/ Și paiul ca trestia./ Cu tichii de la copii/ Cu tichii de la copii/ Cu mărgele de la fete/ Cu cercei de la neveste./ Hai, Drăgaică să sădim/ Să sădim să răsădim/ Că știm iarna ce pățim”

 

Se spune că Sânzienele sunt zâne bune care dau rod pământului, dar sunt surori cu Ielele – zâne rele, care-i pedepsesc pe cei care nu respectă sărbătoarea Sânzienelor.  Se crede că cerurile se deschid în noaptea de Sânziene, iar zânele încep să cânte şi să danseze în cete de câte 3, 5 sau de câte 7 ori 9 și uneori 12, iar viersul lor este mai frumos decât orice cântare omenească. Nefericit este însă cel care le întrerupe dansul și le strică plăcerea, pentru că Ielele îi pocesc pe oameni, le rup oasele și le fură graiul, le iau mințile și îi lasă să zacă în boală, fără putință de vindecare.

Se mai spune că bărbații care ies la plimbare în Noaptea de Sânziene au parte de magie, dar și de lucruri ciudate, mai ales dacă au gânduri necurate. Bătrânii spun că cei care se întâlneau noaptea de Sânziene cu Ielele și nu rezistau tentației de a le privi, rămâneau muți sau paralizați… De aici și zicala „Nu umbla noaptea pe drum și nu te uita peste umăr, pentru că Ielele te pot face din om, neom”.  Bătrânii au făcut chiar și descâtece împotriva lor. Unul dintre acestea, cules de Lazăr Șăineanu, din zona Buzăului, le descrie astfel: „Nouă sfinte Șoimănele,/ Cu nouă lopățele,/ Cu nouă măturele, La răsarit au plecat./ Cu (cutare) s-a-ntâlnit./ Pe el l-a întâmpinat,/ Pe loc l-au săgetat, Cu rochii împodobite,/ Cu salbe de galbeni gătite,/ Cu rochiile rotate,/ Cu iile râurate,/ Cu salbele pe piept lăsate./ De la apus s-au ridicat,/ Vărsaturi,  Trecături, Amețeală, Fierbințeală,/ În trup i-au lasat…”

 

Noaptea de Sânziene este magică, lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană şi pentru aceasta se fac practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânziene, când se curăță mormintele, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.

Pentru a alunga spiritele rele, oamenii aprind focuri, peste care aruncă substanţe puternic mirositoare, apoi cântă din bucium şi fac gălăgie, scot strigăte în jurul lor, pentru a alunga zânele rele.

Sărbătoarea a fost dintotdeauna aşteptată cu nerăbdare de fetele tinere. Ele fie strângeau flori de sânziene pentru a le pune sub pernă în noaptea dinainte, pentru a-şi visa ursitul, fie îşi făceau cununi din aceste flori, pe care le lăsau în noaptea respectivă în grădină. Dacă le găseau dimineaţa pline de rouă, era semn sigur de măritiş.

Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară. Cununile sunt păstrate până în anul următor, agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii: grindină, inundaţie, furtună etc.

 

Sărbătoarea Drăgăicii era prilej de distracție, de bâlciuri adevărate, în care comediile (mai ales cele cu lanțuri) se roteau într-un cerc magic, din ce în ce mai rapid, la fel ca-n dansul Ciuleandra, sau Călușul, iar fetele și flăcăii se prindeau într-o înlănțuire, sus, parcă plutind în timp ce-și rosteau vorbe de „drag” fără să poată fi auziți decât de cei care și le spuneau… În Ziua Drăgăicii, cele mai fumoase fete, îmbrăcate în costum popular și cu coronițe din flori de sânziene pe cap defilau prin fața spectatorilor, ca într-o paradă a modei, iar cea mai frumoasă era aleasă Dragaicuța anului, un fel de Misss a zilelor noastre, pe care apoi „se băteau” băieții s-o cucerească. Nu de puține ori, după Drăgaică se încheiau logodne, care toamna se consfințeau prin cununii.

Mișunau prin bâlci circarii și saltimbancii, care mai de care cu numere mai spectaculoase, mai atractive și mai incredibile, care te îmbiau să trăiești câteva clipe într-o lume magică, doar de ei stăpânită.

Apoi, erau tot felul de suvenituri realizate manual, pe care le puteai cumpăra doar cu aceasta ocazie, nu ca în zilele noastre, cand Bâlciul e plin de produse făcute pe bandă rulantă în China sau Turcia și pe care le găsești în tot timpul anului, în orice bazar…

Sânzienele sunt și plante de leac. Florile și planta întreaga recoltată în timpul înfloririi au indicații terapeutice multiple. Se crede că roua de pe plante culeasă la Sânziene vindecă durerile de ochi. Plantele se puneau în scăldătorile copiilor debili, iar fierte în apă, cu lapte, se foloseau contra erizipelului.  Plantele plămădite în rachiu se luau contra colicilor abdominale. În Oltenia, zeama de sânziene pisate se folosea contra frigurilor.

Aceste plante sunt folosite de sute, poate chiar de mii de ani în medicina tradițională în tratamentul bolilor de ficat, a reumatismului, a bolilor tiroidiene, renale și nervoase pentru efectele lor benefice. Sanziana este printre puținele erbacee la care structura chimică nu justifică decât într-o mică măsură acțiunile terapeutice observate experimental.

Planta crește pe pajisti, în fânețe, poieni, la marginea pădurilor, a drumurilor și căilor ferate, în toate zonele României, până la altitudini de 2.500 de metri.

 

Fitoterapeuții ne spun că substanțele active din compoziția sânzienelor le conferă acestor plante calități terapeutice deosebite: iridoidele – au acțiune antiinflamatoare, analgezică și sedativă, flavonoidele – acțiuni diuretice și antiinflamatoare, taninurile – acțiune cicatrizantă. Pe lângă acestea, plantele conțin acid citric, minerale și enzime care cresc imunitatea organismului.

Sunt folosite, de asemenea, în loc de cheag pentru lapte, căruia nu îi imprimă un miros caracteristic, sau ca surogat de cafea obținut din fructele și rădăcinile de sânziene galbene cu miros și gust de cafea, care pot înlocui cicoarea.

Buchetele  și cununile inflorite, puse la ferestre și pe acoperișul caselor se spune că aduc noroc, iar băile de sânziene se spune că înfrumusețază pielea și au o aromă dumnezeiască.

 

Tot astăzi, românii sărbătoresc Ziua Universală a Iei – piesa principală a costumului popular românesc, care subliniază ideea de feminitate, termenul „ie” fiind atribuit exclusiv cămășii populare femeiești. Redescoperită permanent, reinvestită cu semnificații, ia a stârnit întotdeauna fascinație. Nu întâmplător, Henri Matisse a reprodus ia în cunoscuta pictură „La blouse roumaine”, iar Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion au surprins frumusețea și varietatea cămășii populare feminine în tablourile lor.

Ziua Universală a Iei a debutat la iniţiativa comunităţii online „La Blouse Roumaine” și a fost preluată cu succes de comunităţile româneşti din peste 100 de oraşe, din 48 de ţări.

De Ziua Universală a Iei, Institutul Cultural Român organizează, în fiecare an, un exercițiu amplu de recuperare a iei în spațiile culturale în care își are reprezentanțele și în comunitățile românești, având drept miză familiarizarea publicului internațional cu ia tradițională și cu multiplele interpretări actuale ale acesteia.

 

Ia este, de fapt o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă din fir de bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii pe piept, la mâneci și la gât. Este un tip de cămașă scurtă, până la talie, iar tehnica decorării ei s-a transmis din generație în generație, conservând tradiția.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziția decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din față a cămășii este și ea bogat brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanțe cromatice, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente ale existenței lor și ale unr repere importante pentru istoria României.

 

La Buzău, ia este bine conservată, promovată și transmisă viitoarelor generații de câțiva învățători inimoși din zona de munte, cum sunt soții Zota și Cecilia Petrescu – custodele Muzeului „Timpul omului” de la Mânzălești, dar și de apreciați meșteri populari, între care unii sunt TEZAURE UMANE VII desemnate de UNESCO.

Prima care a „ieșit din tipare” și a reușit să promoveze portul popular românesc pe toate continentele a fost regretata Adela Petre, cunoscută pe tot globul pentru renumitele ei țesături din păr de capră, iar cel mai tânăr dar și mai activ Tezaur Uman Viu este Amelia Papazissu care are numeroși învățăcei și care participă, neobosită, la fiecare târg tradițional din județ, din țară și de peste hotare și promovează ia românească și tradițiile din zona Buzăului zilnic, pe rețelele sociale.

 

În preambulul Zilei Universale a Iei, la Galeriile de Artă din municipiul Buzău a fost vernizată anul acesta o expoziție de artă populară pe simezele căreia Amelia Papazissu a expus piese unice din colecția sa particulară, iar împreună cu elevele sale de la cursul de împletituri și țesături și-a dat întâlnire cu cei care iubesc arta și tradițiile transmise din generație în generație. Atmosfera a fost întreținută de un spectacol folcloric oferit de proaspăta „țesătoare” Daniela Matache, o altă tânără artistă care a interpretat o doină la caval și voce și apoi o suită de melodii populare la nai, dar și de micii dansatori de la Merei, care au smuls ropote de aplauze de la cei prezenți.

Prezent la eveniment, președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu, la rândul lui îmbrăcat în cămașă tradițională, le-a înmânat diplomele de absolvire absolventelor Ameliei Papazissu.

Expoziția rămâne pe simeze până pe 11 august august și va putea fi admirată zilnic, de luni până joi, între orele 9.00-16.00, iar vinerea, între 9.00-14.00.