Se împlinesc 67 de ani de la realizarea primului transplant reușit din lume

La 23 decembrie 1954 a avut loc primul transplant reușit de organ solid la om, la un spital din Boston. În premieră mondială, medicii Murray și Harrison au transplantat un rinichi între doi gemeni.

 

Cu două zile înainte de Crăciunul din 1954, Joseph Murray, J. Hartwell Harrison, John P. Merrill şi echipa lor au efectuat în spitalul Peter Bent Brigham, din Boston (SUA), primul transplant reuşit de rinichi între doi gemeni identici din lume.

Intervenția a constat în prelevarea și transplantul unui rinichi, de la un donator viu. Organul a fost donat de Ronald Herrick, în vârstă de 23 de ani, fratelui sau geamăn Richard. Medicul, împreună cu echipa sa, a prelevat un rinichi de la Roland şi l-au implantat lui Richard, deschizând astfel un nou capitol în medicină. Rinichiul transplantat a funcționat timp de opt ani. Un an mai târziu, Dr. Murray și echipa sa a primit Premiul Nobel pentru realizările obținute în domeniul transplantului, care au impresionat o lume întreagă.

În anii următori au fost efectuate cu succes mai multe transplanturi renale între gemeni, iar unii dintre pacienții transplantați atunci, trăiesc și astăzi. Sute de mii de oameni din întreaga lume au beneficiat de operația al cărei deschizător de drumuri a fost dr. Murray, beneficiind astfel de inovaţia sa.

În anul 1962 s-a facut primul transplant de rinichi de la un cadavru, iar transplantul a funcționat aproximativ doi ani.

 

Evenimentul al cărui protagonist a fost Dr. Murray împreună cu echipa sa a contribuit decisiv la studiile privind criteriile de compatibilitate. Tot el este fondatorul Registrului Internațional pentru Transplantul de Rinichi. În 1959, împreună cu John Merrill, realizează prima grefă de rinichi între gemeni falși.

În 1990, dr. Joseph Murray a primit împreună cu Dr. E. Donall Thomas, al doilea Premiu Nobel pentru Medicină şi Fiziologie, de această dată, pentru contribuţia la perfecţionarea tehnicilor de transplant de celule şi organe, descoperirile în tratarea pacienţilor post transplant al căror sistem imunitar tinde uneori să respingă noul organ.

Medicul şi-a început cariera în anii ’40, după ce a absolvit Universitatea Harvard din Statele Unite. „Singura mea activitate de la școala de medicină care se aseamănă cu cercetarea a fost un studiu al noului frotiu Papanicolau de celule epiteliale. Am prezentat un raport în fața studentului Boyleston Society, cu Dr. Arthur Hertig ca sponsor al facultății. Mai târziu, în timp ce eram intern în chirurgie la Spitalul Peter Bent Brigham, am introdus clinic această tehnică”, a spus el, în timpul ceremoniei de decernare a Premiului Nobel.

A devenit interesat de transplantul de organe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când a văzut o mulţime de răniţi a căror unică şansă de supravieţuire era această intervenţie. „Interesul meu pentru biologia transplantului de țesuturi și organe a apărut din experiența mea militară la Spitalul General Valley Forge din Pennsylvania. În calitate de prim-locotenent cu doar un stagiu chirurgical de nouă luni în spate, am fost repartizat aleatoriu la VFGH pentru a aștepta serviciul de peste mări. Al Doilea Război Mondial încă dezlănțuia, râul Rin nu fusese trecut, Bătălia de la Bulge era înainte”, povestește dr. Murray.

 

Dr Murray a decedat la 26 noiembrie 2012, la vârsta de 93 de ani, în urma unui atac cerebral. „Singura mea dorinţă ar fi fost să am încă 10 vieţi de trăit pe această planetă. Dacă ar fi fost posibil, aş fi dedicat fiecare viaţă în parte unui domeniu: genetică, fizică, astronomie, geologie”, a  spus el, citat de Reuters. „Celelalte vieţi le-aş fi trăit ca pianist, jucător de tenis sau scriitor pentru National Geographic”. „Viața mea de chirurg-om de știință, combinând umanitatea și știința, a fost fantastic de plină de satisfacții. La pacienții noștri de zi cu zi asistăm la felul în care natura umană manifestă frică, disperare, curaj, înțelegere, speranță, resemnare, eroism. Dacă suntem în alertă, putem detecta noi probleme de rezolvat, noi căi de investigat”, a mai spus celebrul doctor, la decernarea premiului Nobel, în 1990.

„Greutăţile sunt oportunităţi. Este o vorbă care apare pe biroul de acasă al tatălui meu. Reflectă optimismul unui mare om care era generos, curios şi mereu umil”, a declarat fiul său, Rick, după decesul tatălui.

„Lumea a devenit un loc mai bun datorită muncii dr. Murray. Moştenirea sa va dăinui pentru totdeauna în inimile noastre şi în fiecare pacient care a primit darul vieţii printr-un transplant”, spunea, în 2012, la decesul dr. Murray, dr. Elizabeth Nabel, de la Brigham and Women’s Hospital. Mai mult de 600.000 de persoane au primit transplanturi în urma invenţiei lui Murray, au mai declarat reprezentanţii spitalului.

 

Abia după 57 de ani, o astfel de intervenție a avut loc și în România, unde primul transplant între gemeni identici s-a realizat abia în februarie 2011. O echipă de medici de la Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă și Transplant Renal de la Institutul Clinic Fundeni a realizat, sub coordonarea medicului Ioanel Sinescu, un transplant renal între doi frați gemeni identici (donator – transplantat) în varstă de 42 de ani. Unul dintre gemeni avea insuficienţă renală şi risca să intre în blocaj. Pentru a nu fi trecut pe dializă, s-a luat decizia transplantului, acesta primind un rinichi de la fratele lui, geamăn identic.

„Avantajul acestei intervenții constă în faptul că, fiind vorba de gemeni univitelini, structura imunologică a donatorului și a celui care primește organul se potrivește în procent de 100%, iar medicația imunosupresoare nu mai este necesară, în acest caz riscul imunologic fiind zero. Mai exact, organismul celui transplantat recunoaște rinichiul ca și cum ar fi al lui, iar posibilitatea ca acesta să respingă noul organ este zero”, a explicat prof. dr. Ioanel Sinescu, după operația care a durat circa sapte ore și a decurs fără probleme.

Gemenii univitelini (sau identici) se dezvolta din același ou, după ce ovulul a fost fecundat. Oul se divide în două părți identice, rezultând doi copii cu aceeași moștenire genetică și trăsături fizice aproape identice.

 

În România, primele încercări de transplant de organe datează de la începutul secolului XX, iar pionier în domeniu a fost doctorul Florescu, care, lucrând în cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti a efectuat mai multe transplante experimentale de rinichi. Operaţiile nu au fost încununate de succes, iar dr. Florescu a considerat că aceasta se datorează unui unghi de implantare deficitar al vaselor sanguine (rinichii deveneau necrotici), motiv pentru care a încercat diferite locuri din organism pentru transplant în speranţa că va găsi unghiul potrivit. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar experimentele au fost abandonate.

În februarie 1980, prof. dr. Eugeniu Proca realizează primul transplant reușit al unui organ solid la om, în România, la Spitalul Fundeni, când inginerul Radu Nae a primit un rinichi de la donator în viaţă (mama sa).

Acesta a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, efectuat la Timişoara, de o echipă condusă de prof. dr. Petru Drăgan. Până în decembrie 1989, medicii români au efectuat doar transplanturi de rinichi, dar în număr relativ redus – 45 de transplanturi renale cu organe de la donatori în viaţă.

 

Oamenii de știință și-au concentrat atenția și au reușit primele transplanturi în cazul organelor-pereche, cum sunt rinichii, pentru că tehnica de prelevare de la donator viu nu-i pune acestuia viața în pericol. În cazul celorlalte transplanturi, singura posibilitate este prelevarea organelor de la donatori în moarte cerebrală.

Bazele unui program național de transplant au fost puse în România, în 1992, iar în anul 1993 se înființează programul de transplant renal din centrul universitar Cluj-Napoca, condus de prof. dr. Mihai Lucan, la Institutului de Urologie si Transplant Renal. În anul 1997, prof. dr. Ioanel Sinescu demarează programul de transplant renal cu organ prelevat de la donator aflat în moarte cerebrală, la Institutul Clinic Fundeni. Tot atunci a fost realizată prima prelevare multiorgan de la un donator decedat.

După înființarea Agenției Naționale de Transplant (ANT), în anul 2004, mii de vieți au putut fi salvate prin transplant de organ solid. Rata de funcţionalitate a rinichiului după transplant este de 88%, iar rata de supravieţuire a bolnavilor transplantaţi, de 89%.

Până în anul 2007, în România au fost efectuate peste 1000 de transplante renale (în centrele universitare Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Constanţa şi Oradea).

 

Cel mai eficient tratament al insuficienței renale cronice este transplantul de rinichi. Insuficiența renală cronică înseamnă o afectare permanentă a funcției renale. Astăzi, singurul tratament cunoscut al insuficienței renale cronice este transplantul de rinichi. Cu toate acestea, unii pacienți cu insuficiență renală cronică folosesc opțiunea de dializă. Dializa nu trebuie considerată o alternativă la transplantul de rinichi, deoarece poate îndeplini doar parțial funcția renală.

Mai mult, pacientii cu dializa sunt nevoiți să respecte diete stricte, au restricție de apă, imposibilitatea de a călători, izolarea de la viața socială, întreruperea serviciului sau a cursurilor educaționale și întarzierea dezvoltarii în cazul copiilor. Pacienții aflați în dializă trebuie să folosescă intens medicamente, deoarece rinichii nu mai îndeplinesc o mare parte din funcții (tensiunea arterială, medicamente pentru producerea sângelui etc.).

Pacienții cu transplant de rinichi au o calitate și o durată de viață mult mai bună decât pacienții aflați în dializă și îşi pot continua viața ca oricare persoană sănătoasă.

Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca are cea mai mare experienţă din ţară în domeniul transplantului renal, iar aici s-au efectuat peste 2000 de astfel de operaţii până acum. Anul acesta, în centrele de transplant din România s-au realizat peste 80 de intervenții de transplant cu rinichi de la donatori decedați și peste 60 de la donatori în viață.

 

Deși istoria moderna a transplantului este relativ scurtă, ideea de a transfera un organ de la om la om sau de la animal la om exista din Antichitate. Transplanturile efectuate de zei și de vindecători, care implicau adesea cadavre sau animale, apar în miturile antice grecești, romane și chinezești. Mărturiile istorice atestă că egiptenii și fenicienii sunt primii care au încercat să realizeze transplanturi de la animal la om.

Primele încercări știintifice apar abia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, odată cu perfecționarea tehnicii de ligaturare a vaselor de sânge, de către marele chirurg francez Alexis Carrel. El a experimentat transplantul de rinichi și de picior la pisici și câini, cercetările sale punând piatra de temelie a transplantului de organe.

Efectele catastrofale ale primului razboi mondial au impus schimbări majore în evoluția transplantului de organe. Oamenii de știință din Germania, Statele Unite, Franța, Marea Britanie și-au îndreptat atenția și activitatea de cercetare spre acest domeniu.

 

Primul pas important în dezvoltarea transplantului este făcut de chirurgul rus Yuri Voronoy, care a realizat șase transplanturi de la om la om, din păcate, nereușite, așa că primul transplant de rinichi reușit râmâne cel din 1954, realizat de dr. Joseph Murray, între gemeni identici.

Evoluția transplantului de organe în ultima jumătate de secol este una dintre marile reușite ale medicinei. Cinci premii Nobel au fost acordate pentru transplant. Dezvoltarea rapidă a domeniului începând cu anii 1970, combinată cu factori precum creșterea numărului populației vârstnice, a determinat explozia cererii de țesuturi și organe donate.

În zilele noastre, milioane de oameni din toată lumea beneficiază de un tip de transplant, în fiecare an. Deși acest lucru este impresionant, mulți pacienții încă mor zilnic, în așteptarea unui organ vital, iar alții rămân cu doizabilități și suferă din cauza imposibilității de a beneficia de acesta.

 

Sursa: dailymail.co.uk; transplant.ro; britannica.com; thelancet.com