Un secol de la administrarea primei doze de insulină la om

11 ianuarie 2022 | 0 comentarii |

Leonard Thompson, un băiat în vârstă de 14 ani, grav suferind de diabet zaharat de tip 1, a fost prima persoană căreia i-a fost administrată o injecţie cu insulină, la Toronto General Hospital, în Canada. 

 

La 11 ianuarie 1922 a fost folosită pentru prima dată insulina în tratamentul diabetului, prima persoană căreia i-a fost administrat acest ser fiind Leonard Thompson, un băiat în vârstă de 14 ani, din Canada.

Descoperirii insulinei, considerată una dintre cele mai mari realizări medicale din toate timpurile, continuă să salveze milioane de vieţi în întreaga lume şi a deschis calea pentru noi studii despre diabet. Înainte de descoperirea insulinei, diabetul zaharat de tip 1 – o formă severă de diabet – era o boală letală. La începutul secolului al XX-lea, singurele „tratamente” disponibile erau postul şi dietele cu restricţii calorice (așa-zisele „diete de înfometare”). „Tratamentul dietetic” nu putea menţine însă niveluri adecvate de glucoză în sânge, pentru a menţine în viaţă mai mult de câteva luni, persoanele cu o formă severă de diabet, potrivit  sciencehistory.org.

Descoperirea insulinei a fost atribuită cercetătorilor Frederick Grant Banting și John J.R. Macleod, de la Universitatea din Totonto, care au primit, în 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru descoperirea insulinei, deși medicul român Nicolae Paulescu demonstrase însă încă din 1897 că coagularea sângelui din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui din vena portă sau din venele periferice, iar la 23 iulie 1921 a descris, în patru comunicări științifice, existența, în interiorul pancreasului, a un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă cunoscută ulterior ca insulină.

 

 

Primii pași în descoperirea insulinei

 

Nicolae Paulescu

Istoria medicinii consemnează că la 27 iulie 1921, cercetătorii Frederick Grant Banting și Charles H. Best au demonstrat că insulina hormonală reglează nivelul de zahar din sânge, în timp ce lucrau în laboratorul lui John J.R. Macleod la Universitatea din Toronto.

Legătura dintre secreţiile pancreatice şi diabet a fost demonstrată însă pentru prima dată în 1889, de fiziologii germani Oskar Minkowski şi Joseph von Mering, de la Universitatea din Strasbourg care, în timp ce investigau efectul secreţiilor pancreatice asupra metabolismului grăsimilor, au efectuat o pancreatectomie completă la un câine de laborator.

Fără studiile și experimentele extrem de valoroase ale lui omului de știință român Nicolae C. Paulescu însă, istoria medicinei ar fi avut, probabil, un alt curs în ceea ce privește descoperirea insulinei. Încă din anul 1916, Paulescu dezvolta un extract pancreatic folosit cu succes în normalizarea nivelului glicemiei sangvine la câinii diabetici. A continuat cercetările şi a prezentat la Archives Internationales de Physiologie din Liege, Belgia, la 22 iunie 1921, o lucrare amplă pe această temă – Recherche sur le role du pancreas dans l’assimilation nutritive (Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă) – publicată în numărul din august 1921 al acestei reviste. Paulescu a obținut apoi de la Ministerul Român al Industriei şi Comerţului drepturile de brevet pentru metoda sa de fabricare a pancreinei, la 10 aprilie 1922 (brevetul nr. 06254). În actul oficial se preciza: „Revendic inventiunea produsului organic pancreanina care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

 

Experiența canadiană

 

Banting, MacLeod, Best, Collip (sursa Banting house)

La 7 noiembrie 1920, Frederick Grant Banting, care a avut ideea unui experiment preliminar pentru a investiga în continuare relaţia dintre secreţiile pancreatice şi diabet, i-a prezentat-o lui John James Rickard Macleod, un fiziolog scoţian şi expert în metabolismul carbohidraţilor, la Universitatea din Toronto. Macleod publicase o serie de lucrări despre glicozurie, sau prezenţa zahărului în urină (o indicaţie comună a diabetului) și a decis să-i pună la dispoziţie lui Banting un spaţiu de laborator şi câţiva câini, ca subiecţi experimentali.

Macleod l-a repartizat pe Charles Herbert Best, fiziolog canadian, asistentul său de cercetare, pentru a lucra alături de Banting, iar cei doi şi-au început experimentele în mai, 1921. În vara anului 1921, Banting şi Best au reuşit izolarea insulinei de la câinii folosiţi în laborator şi au pregătit un extract pancreatic eficient.

Pancreatectomia a fost metoda de inducere anume a diabetului. Când tot ţesutul pancreatic a fost îndepărtat, câinii folosiţi în experiment au prezentat imediat semne de glicozurie. Banting și Best au extras material din pancreasul câinilor și au folosit acest material pentru a menține în viață câini.

Potrivit heritage.utoronto.ca, la 30 iulie 1921, primul câine (câinele 410) primeşte extractul pancreatic. La 11 august 1921, câinele 92, cu pancreatectomie, începe să primească regulat injecţii cu extract, iar acest câine avea să trăiască 20 de zile.

După o vară cu multe eşecuri, echipa a raportat, în toamnă, că a reuşit să ţină în viaţă un câine cu diabet sever cu autorul injecţiilor cu extractul de insulină pregătit. Acest extract a scăzut considerabil nivelul zahărului din sânge la câinii cu diabet. Descoperirea a fost prezentată public la 14 noiembrie 1921. La 30 decembrie 1921, Macleod, Banting şi Best şi-au prezentat concluziile la conferinţa Societăţii Americane de Fiziologie, la Yale University.

 

Primul pacient

 

Thompson si Colip (sursă: Toronto University)

În descoperirea insulinei s-au implicat mai mulţi oameni de ştiinţă, deși rezultatele finale au fost atribuite muncii de cercetare depuse din 1920 până în 1922 de echipa formată din medicii Frederick Grant Banting (Canada), John James Rickard Macleod (Regatul Unit), Charles Herbert Best (SUA) şi James Bertram Collip (Canada).

În 1921, Bating, Mcleod și Best au început pregătirile pentru aplicarea tratamentului cu insulină la subiecţi umani. Cu ajutorul biochimistului James Bertram Collip, de la departamentul de fiziologie al Universităţii din Toronto, ei au extras insulină cu o formulă destul de pură, din pancreasul unor bovine de la abator.

Acest extract de insulină a fost folosit pentru a-l trata pe Leonard Thompson, un pacient în vârstă de 14 ani, internat la Toronto General Hospital, aflat aproape pe moarte din cauza diabetului și a cărui mamă și-a asumat toate riscurile, din dorința de a-l salva. Prima injecţie cu insulină, care i-a fost administrată la 11 ianuarie 1922, a avut un efect scăzut, iar pacientul a dezvoltat o reacţie alergică severă.

În scurt timp, J.B.Collip a făcut progrese în purificarea insulinei, iar la 23 ianuarie 1922, o a doua doză de extract i-a fost administrată cu succes lui Leonard Thompson. Măsurătorile au indicat scăderea nivelului zahărului din sânge şi din urină şi revenirea lor la normal, starea pacientului îmbunătăţindu-se în mod considerabil. Leonard Thompson a mai trăit încă 13 ani, murind ulterior de pneumonie.

 

Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei 

 

Până în 1923, insulina a devenit disponibilă pe scară largă, salvând nenumărate vieţi în întreaga lume. În 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină a fost acordat lui Frederick Grant Banting şi lui John James Rickard Macleod „pentru descoperirea insulinei”. Alegerea celor doi a fost însă subiectul a numeroase controverse, rivalități şi relaţii amare între cercetătorii aflaţi la originea descoperirii, încă din momentul anunţării premiului, după cum se precizează chiar pe site-ul oficial al Premiilor Nobel, nobelprize.org. Contribuţia oamenii de ştiinţă canadieni la descoperirea insulinei a fost însă umbrită de rivalităţi şi relaţii amare între aceștia, descrisă de thecanadianencyclopedia.ca, drept o adevărată saga.

Banting, Macleod și restul echipei au patentat extractul de insulină, dar au cedat toate drepturile Universității din Toronto care, mai târziu, va folosi sumele rezultate din comercializarea acestui hormon pentru a finanța cercetările ulterioare.

La scurt timp, compania „Eli Lilly” începe producția la scară largă a insulinei și chiar dacă aceasta nu vindecă diabetul, este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria medicinei. În momentul în care a fost lansat pe piață, hormonul a fost considerat un adevărat miracol pentru bolnavii cu diabet de tip I, care aveau zilele numărate. Atât timp cât își primeau insulina însă, aceștia puteau trăi o viață aproape normală.

 

Românul Nicolae Paulescu și rolul său fundamental în descoperirea insulinei

 

Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu rămâne însă în istoria mondială a medicinei în urma descoperirii, ca urmare a unor investigaţii sistematice asupra metabolismului glicogenului, a tratamentului de bază al diabetului. Din anul 1911, a început studierea metabolismului glucidic şi a patogeniei diabetului zaharat, introducând extract pancreatic la câinii cărora li se înlăturase pancreasul. A constatat că extractul ducea la scăderea concentraţiei de zahăr, cetonă şi uree din sânge. În 1921, a reuşit să obţină un extras apos de pancreas, hormon denumit de el „pancreină”, cu câteva luni înainte de descoperirea, de către Fr. G. Banting şi Ch. H. Best, a insulinei, iar în în 1922 a inventat şi primul procedeu de obţinere a hormonului antidiabetic din pancreas.

Pentru meritele sale deosebite, la 13 noiembrie 1990, Nicolae Paulescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. La 3 martie 1993, prin Decret al Ministerului Sănătăţii, Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Bucureşti a fost redenumit Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Prof. dr. N.Paulescu”.

În 1969, savantului român îi sunt recunoscute meritele pentru descoperirea insulinei și de către vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, profesorul A.W.K. Tiselius. Din păcate, Nicolae Paulescu nu mai apucă să se bucure de această recunoaștere internațională, el decedând la 19 iulie 1931.

 

Insulina, vitală în tratamentul diabetului 

 

Dincolo de controversele care au marcat descoperirea ei, din păcate, nici după o sută de ani, accesul la insulină şi la materialele şi tehnologiile asociate, nu sunt accesibile pentru toți oamenii care au nevoie de acest tratament, după cum atrage atenţia IDF-Europe, cu sediul la Bruxelles, în Belgia, ce reuneşte peste 230 de asociaţii naţionale de diabet din 170 de ţări şi teritorii li conduce comunitatea mondială a diabetului din 1950.

Aproape 500 de milioane de oameni trăiesc, în lume, cu o formă de diabet (peste 1 milion sunt în România), cei mai mulți dintre ei având diabet tip 2. Potrivit OMS, în 2045 s-ar ar putea fi 629 milioane de diabetici la nivel global.

Insulina se administrează pacienților cu diabet zaharat de tip 1, o boală autoimună în care apare deficitul absolut de insulină, iar viața pacientului depinde de aportul de insulină din exterior. Doar prin acest tratament pacientul poate supraviețui și poate avea un trai decent.

Insulina se administrează și la pacienții cu diabet zaharat tip 2, atunci când boala a evoluat și a apărut deficitul de insulină.

Insulina a fost primul hormon sintetizat complet în laborator, în 1966, de către americanul Michael Katsoyannis și o echipă de cercetători chinezi.

 

 

 


Adaugati un comentariu


 

*