REPORTAJUL DE DUMINICA: Nea Pilica, omul care incalta campia Baraganului

Sunt foarte incantata! Cand reporterul are zile de teren fantastice este o multumire mare pentru suflet. Incantarea imi vine din faptul ca saracia care straluceste intr-un mod aparte are, totusi, un diamant care acopera uratul. Am dat de oameni faini!

Inainte de a va spune despre nea’ Pilica va marturisesc despre un preot. Bun prieten, datorita muncii de reporter. Peste 40 de ani in sutana. Preotul, acel intermediar de multe ori minunat, al lui Dumnezeu! Omul acesta, ma gandeam eu, nu se mai teme de nimic. Ei, na! Stam de vorba.

Ii suna telefonul. Dorian. Sora, in varsta de 50 de ani, i-a murit de cancer la cap. In urma cu doua saptamani, mama fetei a facut infarct, cand familia a aflat despre faza terminala a acesteia. A murit pe loc. Cu doua zile in urma, o alta fata, de 47 de ani, tot cancer la cap, deces. Dorian ii spunea la telefon, preotului, cum se organizeaza pentru inmormantare, iar din ochii preotului incep sa curga lacrimi. Fata ii devine din ce in ce mai rosie. Mainile-i strang, tremurand, telefonul, iar picioarele i se curbeaza usor. Vreo doua minute nu a putut vorbi. Se termina discutia si aflu ca in viata de aici, de pe Pamant, cu orice poti negocia, dar nu cu moartea, care actioneaza precum un medicament gresit.

 

Plec cu imaginea preotului care lacrimeaza cand i se mai anunta un deces si intru in campia Baraganului. O ulita. Doua. Trei. Patru. Cinci. Niciun om. Vreo boala grea si neprevazuta a decimat zona Balaceanu, Valcelele, Boldu?… De la Ramnicelu, nimeni nu mai misca. Si nu e decat ora noua a unei dimineti de primavara tarzie. Sanatatea oamenilor de la campie se masoara si in forfota de pe ulita. Zic, primul gand, cum ca or fi murit, pentru ca e cel mai simplu. Dar, daca ar fi asa? Din fericire, nu e…

Dintr-o curte ies doi copii in picioarele goale. Ii intreb ce sat e asta. Vaideiei. Am inteles bine? Satul se numeste Vai de ei?

E un sector, ma lamureste un tanar de la carciuma de peste drum, unde vad ceva miscare. E Valcele, comuna. Il intreb unde sunt oamenii, in general. In gradina, la pus legume, sau pe camp, se tunde prima lucerna, sau la pepeni. Pepenii sunt principala sursa de venit pentru oamenii acestor locuri, daca vremea este prielnica. Il intreb si de sanatate…  Ce, doamna, credeti ca noi murim asa usor? Mai mancam vreo buruiana ceva si tot nu murim de foame, daca o veni vreo boala, asta e…

 

Pare ca s-a cam suparat tanarul nostru, asa ca il las sa-si soarba jumatatea de bere pe care-o avea in fata. In oglinda retrovizoare il vad apoi urcand, repede, pe o bicicleta si imi vine in geam. Dar pe cine cautati? Pe nea Pilica, ii zic. Pai, pe unde ati venit si la jumatatea ulitei, a treia casa pe dreapta.

Dar, de unde stia pe unde am venit? In fine… din zece case, trei sunt gata sa cada si trei cu iarba pe prispa, iar in restul stau oameni, mai ales sarmani. Ce caut eu despre sanatatea lor, cand ei apar desculti, iar tanarul, in papuci de guma, cu pantalonii suflecati si obrajii taiati de vant?

In campia de azi, viata e grea. Nici macar o singura investitie nu vad la Valcele. Inclusiv magazinele alimentare, am vazut vreo trei, sunt inchise la mijloc de zi. Asociatia agricola de la intrare e singura realizare a satului mare. Il gasesc pe marginea unui loc, in camp, pe nea’ Costica. Ii stiu tot numele, dar mai bine nu-l scriu. A fost 41 de ani sef, aici. Omul se teme ca el va fi ultima generatie care mai produce ceva in sat – creste vaci, o capra, gaini, are vie si o munceste. Si are 84 de ani…

 

Sa-l gasesc pe nea’ Pilica. Inainte de a ajunge la el, nea’ Costica imi intinde piciorul si imi arata – are tarlici, meşi, de la el. Si mai are unii de buni, in casa. Pentru dus la un market. Pe bicicleta. De fapt, sa nu credeti cumva ca ii putem dezvata pe oamenii acestia de obiceiurile lor de odinioara.

Ajung si la nea’ Pilica. Sta sub bolta de vita de vie. Stie ca vine presa la el. Si asteapta, de la o anumita ora pana la alta. Dar nu mai mult, caci are o comanda rapida si nu vrea sa piarda banii, vine omul de la Balta Alba pentru mesi.

Ei, ce sa zici? Firmele caraie de saracie si faliment, iar nea’ Pilica nu face fata la comenzi. Ma duc in camera de lucru. O forfota de carpe taiate in fel si chip isi asteapta alandala (mi se pare mie), randul sa devina fete ale incaltarilor. In fapt, omul se numeste Ionica Spiţa. Are 81 de ani si o celebritate cat vreo trei senatori in campanie electorala. Face de zeci de ani tarlici, cum le spun muntenii, pentru toti oamenii din campie. Nu pot eu sa lucrez cata lume vrea!… Suna telefonul si ma intreaba – nea Pilica, ai 37 si 39? Le zic ca am una si fac repede alta, dar eu poate nu am deloc. Dar vin aci oamenii, mai stam de vorba si ii termin. Cand mi-e somn, de doua ori pe zi, pe la 10 si pe cinci dupa amiaza, trag acolo, in pat.

 

Are nostalgia vremurilor trecute. De fapt, nu a oranduirii comuniste, dupa cum inteleg, ci a faptului ca atunci, toata lumea avea o meserie si un loc de munca. Acum, meseriasii lucreaza pentru straini, pentru ca la noi, ori nu au unde munci, ori sunt platiti asa de prost ca nu au din ce trai. Domnule, Ceausescu mie mi-a lasat aur. Aurul meu, doua masini de cusut si o camera de carpe, resturi, de la armata. Eu din ele traiesc de 25 de ani. Si sa va spun… eu am avut trei vaci cu lapte. Cand le aveam nu prea ma zbateam sa apuc orice doritor de mesi. Vindeam laptele ca venea unul de la Balta Alba si-l lua. Acu, cica nu ne mai ia apa noastra… asa au zis. Asa ca noi toti vindem in prostie, vacile… si cu 25 de milioane. Eu am dat acum una cu 40, dar avea langa ea si vitel. Asa ca, daca nea Pilica nu mai are vaca, are masina de cusut. Tot o vaca si ea, dar mai galagioasa… am fost invatat sa am tot ce-mi trebuie.

 

Mosul nu sta deloc. Pret de 7 minute a croit fetele kaki ale mesilor si cauta guma, cauciucul, pentru talpa. Cu incaltarile astea, un om care le poarta zilnic, are piciorul cald trei-patru ani. Daca le ia doar la biserica, o viata. Si il ingroapa cu ele. Nu se toceste decat pe la degetul mare de la dreptul, din ce am vazut eu. Uite, ciobanii de pe Balta Amara numai meşi de la mine au. Is ieftini, usori si sanatosi. Nu scrantesc piciorul si nu deformeaza mersul…

Aflu de la nea’ Pilica si despre preturi – 11, 12 sau 15 lei, pentru ca face si papuci, dar si meşi. Coase repede si ii e drag sa vada cum prind contur aceste incaltari atat de cerute de oameni. A fost candva croitor al satelor de aici, de la marginea dinspre Braila, dar dupa ce oamenii au inceput sa-si cumpere haine de gata, s-a reprofilat pe târlici. Inainte nu erau haine ca acum, pe toate drumurile. Tineam tare mult la meseria mea. Daca vin, eu le facu si acum, dar sa ceara haine ca lumea, nu prostii. Pana or veni ei, eu lucrez meşi, ca asa ma stie lumea si toti copiii cand ma duc cu bicicleta la magazin.

 

Nea Pilica are propria imparatie. Are 81 de ani. Vederea ii e buna, desi pare sa aiba ceva probleme la ochi. Spune insa ca nu sufera deloc, cu nimic. Are doar pofta de viata si de munca. Il las sa coasa meşii pentru omul din Balta Alba. Cand ies din casa, ii suna telefonul. O alta comanda?

Campia imi da in nas mirosul greu, de saracie… Aproape imi taie respiratia si imi smulge un oftat adanc, un oftat al neputintei de a schimba ceva ce sta la mana unor alesi pe care cu totii ii platim cu sudoare. Si ei profita.

Saracia aceasta capata, parca,  un grad prea mare de suportabilitate. Mie imi miroase mai degraba a musca parazit – o musca ce se hraneste din putinul acestor oameni care infrunta, pe langa arsita, nefericirea de a nu putea sa scoata valoare din ceea ce au pe langa ei. Pentru ca nimeni nu-i invata si nu le da o sansa.

Nea’ Pilica e insa un model, el ne arata ca se poate. Cu perseverenta, cu multa munca si o vointa de fier. Iar el e cel mai bun exemplu! Si stie asta!