Știi și câștigi sănătate: Sistemul endocrin
Hormonii, acești „mesageri la distanță” ai organismului despre care auzim adesea, fac posibilă comunicarea între sistemul nervos și alte țesuturi, precum și reglarea diverselor activități celulare.
Cuvântul „hormon” provine din grecescul „horman, hormanus”, care înseamnă a pune în mișcare, a trezi. Creșterea și dezvoltarea organismului, reglarea metabolismului celular și, implicit, producerea de energie, adaptarea la condițiile de mediu, funcția sexuală și capacitatea de reproducere sunt câteva dintre aspectele care depind de hormonii produși de glandele sistemului endocrin.
Sistemul endocrin are rol de comunicare şi coordonare şi se bazează în exercitarea funcţiilor sale pe hormoni (substanţe chimice ce sunt eliberate în sânge pentru a trimite mesaje celulelor organismului), produşi de glandele endocrine (hipofiza, epifiza, hipotalamusul, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul endocrin, ovarele şi testiculele) şi de alte organe ne-endocrine ale organismului. Hormonii controlează creşterea, reproducerea şi stabilesc reacţia organismului la factorii de stres fizici ori emoţionali. Hormonii influenţează celulele prin cuplarea lor la receptori specifici ai celulelor. Nu toate celulele intră în interacţiune cu hormonii, ci doar celule ţintă specifice care au anumiţi receptori de care hormonii se pot cupla. Aceştia intervin, pe cale umorală (şi nu pe cale nervoasă, cum acţionează creierul) în dezvoltarea şi menţinerea structurii normale şi în reglarea funcţiilor organismului. Între sistemele de coordonare nervoasă şi umorală există o strânsă interdependenţă, iar pentru a reuşi să ne cunoaştem cât mai bine puterile şi limitele organismului, e necesar să cunoaştem cât mai multe din secretele hormonilor, despre care se spune că sunt „îngeri binevoitori sau demoni malefici”…
* C.I. Parhon (1874-1969) acad. prof. univ. la Bucureşti, medic emerit, este creatorul şcolii româneşti de endocrinologie şi autorul primului tratat de endocrinologie din lume („Secrețiile interne”), apărut în 1909.
* Topografic, glandele endocrine sunt localizate în cutia craniană (epifiza şi hipofiza); în regiunea cervicală (tiroida şi paratiroidele); în torace (timusul); în abdomen (pancreasul endocrin şi capsulele suprarenale); în pelvis şi scrot (ovarul, la femei; respectiv, testiculul, la bărbat).
* Pe lângă glandele endocrine tradiţionale: hipofiza, epifiza, tiroida şi paratiroidele, corticpsuprarenala și medulosuprarenala, ovarul, testiculul și pancreasul endocrin există două glande endocrine cu rol tranzitor: placenta -la femei însărcinate și timusul –la copil, cu rol esenţial în dezvoltarea sistemului de protecţie imunologică a organismului, precum și unele organe ale căror celule pot produce şi hormoni: ficatul-produce somatomedine care asigură creşterea, tractul gastrointestinal-numeroşi hormoni cu rol în digestie și creierul -are neuroni care produc cei mai activi hormoni (neurohormoni) care asigură controlul direct al sistemului endocrin de către sistemul nervos şi care fac obiectul de studiu al neuroendocrinologiei.
* Sistemul endocrin este astăzi extins atât spre sistenul nervos central – neuroendocrinologie – cât și spre sistemul imunitar – imunohormoni. Celulele umane comunică între ele prin hormoni, reușind să funcționeze împreună pentru sănătatea întregului organism.
* Hipofiza (glanda pituitară) se mai numeşte şi „glanda conducătoare” sau „creierul endocrin” deoarece ea deţine un rol primordial în complexul funcţional al glandelor endocrine. Are dimensiunea unui bob de fasole și o greutate de aproximativ 0,5 grame și este adăpostită de spațiul format de osul de la baza craniului, numit „șa turcească”. Deși coordonează și activitatea altor glande (tiroida, suprarenale, ovare și testicule), hipofza nu este „pe cont propriu”, având nevoie de confirmare, prin semnale chimice, din partea hipotalamusului, cu care este conectată direct prin lobul posterior, numită infundibulum.
* Epifiza are formă conică şi are ca principal hormon secretat melatonina, care acţionează inhibator asupra glandelor sexuale şi are efect hipoglicemiant.
* Tiroida se găseşte lângă laringe şi trahee şi are o greutate de aproximativ 30 de grame. Hormonii tiroidei sunt tiroxina şi triiodotironina. Aceștia controlează creşterea şi diferenţierea celulară, reduc depozitele de lipide, intensifică absorbţia intestinală de glucoză determinând hiperglicemia, stimulează activitatea glandelor sexuale. O diminuare a funcţiei tiroidei poate determina scăderea capacităţii de învăţare şi de memorare. La populaţiile cu ape sărace în iod apare guşa endemică, o boală care creşterea volumului glandei tiroide. În primul stadiu, numit oligosimptomatic, se asigură o producţie normală de hormoni tiroidieni, iar în stadiul al doilea (endocrinopat) apar semne fie de hipotiroidism, fie de hipertiroidie. Forma severă de cretinism endemic este stadiul al treilea, apare la urmaşi și se manifestă prin deficit mintal, surdomutitate, talie mică şi tulburări neurologice. În ţara noastră există endemii de guşă în toate zonele subcarpatice, ceea ce impune un tratament profilactic continuu la copiii din zonă. Pe fondul guşii endemice, celelalte boli ale tiroidei apar mult mai frecvent.
* Paratiroidele sunt patru glande mici aflate în partea posterioară a tiroidei şi care secretă parathormonul şi calcitonina, hormoni cu rol în menţinerea echilibrului (absorbţia şi fixarea) fosforului şi a calciului organismului. Hiperfuncţia acestor glande determină decalcifierea osoasă, iar hipofuncţia lor conduce le dezvoltarea defectuoasă a dinţilor şi întârzieri mintale.
* Timusul este un organ care se dezvoltă până în al doilea an de viaţă, după care rămâne staţionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit cu o grăsime. Limfocitele T, care îşi au originea în măduva hematogenă sunt diferenţiate în timus.
* Glandele suprarenale se găsesc în partea de sus a fiecărui rinichi. Zonă exterioară a acestora secretă trei categorii de hormoni steroizi: mineralocorticoizi (reglarea metabolismului mineral, reabsorbţia natriului şi eliminarea potasiului), glucocorticoizi (cortizol, care intervine în special în metabolismul glucidelor) şi sexosteroizi (contribuie la diferenţierea dintre sexe: timbrul vocii, pilozitatea etc.). Zona interioară a suprarenalelor secretă adrenalina şi noradrenalina. În stări de stres obişnuit creşte nivelul noradrenalinei, iar în condiţii de stres neobişnuit creşte secreţia adrenalinei. Stresul şi suprasolicitările stimulează secreţia medulosuprarenalei.
* Pancreasul endocrin este format din celule răspândite în interiorul pancreasului exocrin. Există două tipuri de celule, celule alfa, care secretă glucagonul şi celule beta care secretă insulina, principalul hormon care scade nivelul glicemiei din organism. Ea creşte gradul de utilizare a glucozei în celule şi ajută la transformarea glucidelor în lipide. Hiposecreţia de insulină produce diabetul zaharat. Glucagonul are efecte opuse insulinei, determinând hiperglicemie.
* Principalii hormoni care intervin în creştere sunt: insulina, hormonul de creştere hipofizar (GH) care activează un factor hepatic de tip insulinic numit somatomedină, hormonii tiroidieni, hormonii corticosuprarenali şi hormonii sexuali.
* Procesul de creştere şi dezvoltare este continuu şi are loc de la formarea oului în trompa uterină a mamei până la definitivarea organismului matur. Între variaţii factori de care depinde naşterea unui copil sănătos şi creşterea lui ulterioară, hormonii joacă rolul cel mai important, alături de factorii de nutriţie, de oxigenare şi de factorii genetici. Aceştia din urmă reprezintă tiparul pe care se dezvoltă un organism sănătos. În cazul în care apar dezechilibre hormonale, tiparul genetic al creşterii nu se mai poate realiza; indivizii rămân fie prea mici, pitici (nanism), fie cresc prea înalţi, uriaşi (gigantism).
* Înainte de naştere, creşterea fetală depinde de echilibrul hormonal al mamei şi al fătului. După naştere factorii de tip insulinic, inclusiv cei stimulaţi de hormonul hipofizar de creştere asigură creşterea celulelor carilaginoase şi sinteza proteinelor. Hormonii tiroidieni asigură diferenţierea celulelor osoase, ca şi a celulelor sistemului nervos( neuronii ). Hormonii sexuali, a căror concentraţie sangvină creşte abia la pubertate, stimulează creşterea osoasă şi închid cartilajele de creştere. Ca rezultat al tuturor acestor stimulări hormonale, copilul creşte în înălţime de la naştere şi până se încheie adolescenţa (şi se închid cartilajele de creştere). Ritmul de creștere este maxim la nou-născut şi sugar, se menţine apoi la o constantă de 4-6 cm pe an până la pubertate, când are loc un salt statural care va închide perioada de creştere.
* Nanismul: există un nanism tiroidian, unul sexual, altul hipofizar și un nanism al copilului diabetic. Pe lângă nanismele endocrine şi nanisme genetice sau prin factori de nutriţie şi deficit de oxigenare a organismului, există nanisme care fac obiectul pediatriei generale. Din punct de vedere intelectual, aceste persoane pot fi perfect dezvoltate şi integrate social, cum sunt nanicii hipofizari şi nanicii din sexualizări precoce, sau pot avea întârzieri mintale mari până la cretinism, cum sunt nanicii tiroidieni, care apar în cadrul insuficienţei tiroidiene severe. Diversele date permit medicului să se orienteze asupra cauzelor tulburării de creştere şi să ceară analizele hormonale de laborator, cele mai nimerite pentru a da certitudinea diagnosticului. Se remarcă faptul că din toate nanismele, cele endocrine au şansele cele mai mari să fie corectate prin tratamente hormonale corespunzătoare, dacă boala este descoperită la timp. Epoca modernă este caracterizată printr-o creştere a nanismului psiho-social, datorat factorilor economici şi sociali care se răsfrâng asupra familiei. Această boală se manifestă la copii incorect îngrijiţi de familii dezorganizate.Ca urmare, printr-un mecanism psiho-afectiv, având ca verigă de legătură neurohormonii, se poate bloca creşterea.
* Gigantismul: limita superioară normală a înălţimii corpului omenesc se situează în general la 180-190 cm. Depăşirea acestei limite este considerată patologică, iar indivizii aceştia se încadrează în tulburarea de creştere denumită gigantism. Există însă şi giganţi constituţionali, cu o înălţime de 190-200 cm, a căror dezvoltare somato-psihică şi sexuală este normală, armonioasă, aşa-zişii „gigantoizi” capabili de eforturi fizice susţinute, cum sunt sportivii de performanţă, baschetbaliştii, consideraţi ca o variantă constituţională a normalului. Există şi creşteri exagerate ale taliei în cadrul unor boli genetice, fără componentă endocrină. Gigantismul hipofizar se defineşte ca o hipertrofie staturoponderală apărută la puberi. Ritmul de creştere depăşeşte 7-8 cm pe an, iar creşterea durează până la vârsta de 25-30 ani, datorită întârzierii pubertare şi neosificării cartilajelor de creştere. Înălţimea finală a persoanelor semnalate până în prezent a fost de 200-280 cm, iar durata vieţii a fost relativ scurtă, de 23-40 de ani.
* Hormonii şi sexualitatea. În determinarea sexului hormonii şi mai ales androgenii joacă un rol important. Primul pas al sexualizării are loc odată cu formarea oului, care conţine informaţia genetică sub forma a doi cromozomi sexuali, care sunt XX la femeie şi XY la bărbat. Toate celulele organismului uman vor purta această diferenţiere sexuală. Programul genetic conţinut în cromozomii sexuali determină diferenţierea gonadei, a organului genital intern în testicul la bărbat şi în ovar la femeie. Restul aparatului genital conţine în această etapă atât elemente feminine, cât şi masculine. Hormonii androgeni produşi de testicul vor determina dezvoltarea pe linie masculină, iar în absenţa acestor hormoni se dezvoltă un aparat genital feminin. Tot în perioada embrionară, hormonii determină modelul comportamentului sexual, prin acţiunea lor asupra creierului, respectiv a motivaţiei de tip masculin în prezenţa androgenilor şi de tip feminin în absenţa lor.
* După naştere, diferenţierea sexuală se perfecţionează atât prin intervenţia hormonilor sexuali, cât şi prin intervenţia factorilor psihosociali care intervin în procesul de învăţare a rolului sexual pe care îl va juca individul.
* La pubertate, gonadele intră în funcţiune, iar individul devine capabil de reproducere. Pubertatea este etapa în care individul îşi definitivează sexualizarea, este perioada cu o mare influenţă în viaţa psihică şi în determinarea comportamentului individului. Dacă anturajul în care creşte cel care ajunge la pubertate nu este ales cu grijă, acesta poate trăi experienţe de viaţă nepotrivite pentru vârsta lui.
* Ovarele produc hormonii sexuali ai femeii, incluzând hormonii steroizi: estrogenul şi progesteronul, precum şi inhibina. Estrogenul şi progesteronul reglează funcţiile ovariene şi dezvoltarea sânilor la pubertate. Estrogenul ajută la dezvoltarea ovulelor, iar progesteronul este necesar în menţinerea şi dezvoltarea sarcinii, dacă acesta s-a produs.
* Testiculele produc testosteronul şi inhibina. Testosteronul ajută la crearea spermei, dezvoltarea caracteristicilor bărbăteşti şi la creşterea dorinţei sexuale. Acest hormon este esențial, la pubertate, pentru o bună dezvoltare a caracteristicilor sexuale masculine și, ulterior, la maturitate, pentru menținerea forței musculare, a solidității structurii osoase și stimularea libidoului. Între 20 și 30 de ani, testosteronul înregistrează, în cazul bărbaților, valori maxime, între 900 și 1.200 de nanograme pe decilitru. Deși asociat cu masculinitatea, acest hormon se secretă în cantităi mici și în corpul femeilor.
* Un nivel-prag de testosteron este absolut necesar pentru ca un bărbat să poată îndeplini un act sexual şi un nivel minim de estrogeni este necesar pentru o receptivitate feminină normală. La omul normal, creşterea concentraţiei sanguine a hormonilor sexuali peste acest prag minimal necesar nu determină nici o activare comportamentală suplimentară.
* Hormonii şi comportamentul. Glandele endocrine, a căror activitate este controlată permanent de sistemul nervos prin neurohormoni, acţionează la rândul lor asupra creierului, adaptând comportamentul la necesităţile de autoconservare a individului şi de protecţie a speciei prin reproducere. Hormonii acţionează atât prenatal, în organizarea motivaţiilor comportamentale, cât și postnatal pentru activarea unor modele comportamentale preexistente. Hormonii acţionează și în dezvoltarea globală a creierului, hormonii tiroidieni având rol esenţial în mielizare. Rolul de activare al hormonilor este evident pentru modificările de comportament la pubertate.
Neuropeptidele cerebrale, substanţe asemănătoare neurohormonilor, sunt produse de neuroni pentru a acţiona pe alte celule nervoase din vecinătate şi au efecte care au deschis perspective largi terapiei neuropsihice. Adaptarea organismului la o agresiune sau la modificări bruşte ale mediului, adică la stres, reacţia de „furie-luptă”, de „frică- fugă” necesită o participare a sistemului hormonal, hormonii intervenind mai ales în situaţii de incertitudine sau în situaţii apreciate de organism drept periculoase. În tratarea unor tulburări comportamentale, medicii încearcă şi tratamente hormonale.
Adrenalina, primul hormon descoperit, a fost izolată pentru prima dată în 1901, de biochimistul japonez Jokichi Takamine, acționează asupra sistemului cardiovascular, musculatura netedă viscerală, asupra sistemului nervos central, având şi acţiuni metabolice. Primul deceniu al secolului XX debutează cu multe experienţe privind adrenalina, produsă de glanda medulosuprarenală. Hormonii medulosuprarenali au o importanţă deosebită în situaţii neobişnuite în care se solicită o adaptare rapidă a organismului (stres, frig, frică, hipotensiune, hipoglicemie etc).
Noradrenalina este celălalt hormon medulosuprarenal, a cărui secreţie crește în situaţii emoţionale. Adolescenţa este o perioadă deosebit de complexă, caracterizată printr-un ansamblu de transformări biopsihosociale ce marchează personalitatea. Este perioada în care apare predispoziţia pentru senzaţional, pentru „senzaţii tari”, este vârsta conflictelor interne, generate de modificările din corp, care uneori pot să fie furtunoase și se pot exterioriza dacă nu există comunicare între tânăr şi adulţi. Adolescenţa este vârsta de criză produsă de ruptura cu copilăria, iar de aici pot rezulta conflicte, rebeliuni şi chiar o anumită oscilaţie a personalităţii între normal şi patologic.
Modul de acţiune al hormonilor, precum şi „surprizele” lor provoacă serioase probleme de sănătate, un dereglaj al secreţiei hormonale putânf modifica aspectul fizico-psihic al organismului afectat. Excesul de adrenalină schimbă un om paşnic și echilibrat într-un coleric, de nestăpânit, uneori periculos. Activitatea echilibrată a sistemului hormonal aduce homeostazia, oferind organismului uman capacitatea de a-şi menţine integritatea în condiţii de mediu variabile.
