TERAPEUTUL TAU: Simbolurile si importanta lor -APA (II)
Ne nastem in anumite locuri, apartinem unei culturi, avem anumite valori spirituale. Toate acestea contribuie la structurarea credintelor noastre si, fie ca suntem sau nu constienti ele, ne jaloneaza felul de a fi si actiunile.
APA a avut o adevarata fascinatie, de-a lungul timpului, pentru toate civilizatiile precrestine, indiferent de epoca in care s-au format sau de zona in care au vietuit. Crestinismul a preluat acest simbol conferindu-i noi valente sacrale prin Sfanta Taina a Botezului. Magia apei i-a fascinat si pe stramosii nostri, acestia acordandu-i lichidului primordial un rol important in fiecare etapa a vietii. „Din inceput era numai apa, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei randuri de aripi sta sub apa si a strans niste spuma cat casa” (Elena Niculita Voronca).
Pentru romani, indiferent de provincia unde traiau sau de perioada istorica, apa a fost un simbol al materiei prime, al curateniei si castitatii, al stihiilor regenerarii si purificarii, si chiar al izvorului vietii. Apa, pentru stramosii nostri era un pretuit simbol ambivalent. O substanta si o esenta primordiala din care iau nastere toate cele vazute. Si in care acestea revin prin regresiune si dizolvare.
Sa nu uitam de multitudinea basmelor si povestilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie si Apa Moarta. Si la romani apa este un simbol al inconstantei, al perisabilitatii formelor si al trecerii timpului. Romanii au surprins minunat intr-un proverb intelept apa care se opune lumii mineralelor :„Apa trece, pietrele raman”. Cunoastem expresia „a se duce pe Apa Sambetei”, cu sensul de a se risipi, a se prapadi, a se pierde. Ea poarta numele ultimei zile lucratoare a saptamanii traditionale, deoarece sambata este ziua consacrata amintirii sufletelor celor morti, atat in calendarul popular, cat si in cel bisericesc.
In magia populara, toate apele curgatoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sambetei si deveneau astfel cai de exorcizare a tuturor bolilor si relelor. Doua ape magice strabat Universul vazut si nevazut: Apa Sambetei, care da ocol Pamantului, poarta obiectele pierdute si se scuge in Taramul Celalalt si Apa Duminicii care izvoraste in Rai, ocoleste cerurile si coboara pe Pamant ca o apa curata si sfanta, cateodata sub chip de roua.
Cultul apei are radacini in spiritualitatea geto-daca si s-a transmis in mare parte si in crestinism. Anumite fantani, izvoare, cursuri de apa erau venerate si langa ele se organizau ceremonii religioase si rituri de trecere. Apa curata a acestor surse, era colectata in vase diverse intotdeauna inainte de rasaritul soarelui si era considerata asa zis-a „apa neinceputa”, folosita in toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor si de izgonire a duhurilor rele. Deosebit de interesante sunt si ritualurile pluviometrice autohtone, in speta Paparudele si Caloianul.
Dincolo de consumul cotidian si de utilitatea zilnica, apa devine aproape un personaj ce insoteste omul de la primul scaldat ritual, la nastere, pana la ultimul, inainte de rugaciunea ingroparii. Astfel, in cadrul acestor obiceiuri, apa primeste valente magice, devenind a viilor sau a mortilor in functie de ritualul la care era folosita, dand viata sau creand punti catre lumea de dincolo.
Astazi am uitat anumite semnificatii ale apei. Eventual, mai practicam anumite ritualuri, in mod formal. Semnificatiile ne-au ramas insa, la nivel inconstient. Poate este bine sa ne amintim.
*La Boboteaza, femeile se duceau dimineata la cea mai apropiata apa curgatoare din care se stropeau cu manunchiuri de cimbru si busuioc si spuneau:
„Buna dimineata rau de roua ,
Am venit la apa noua.
Da’ n’am venit la apa noua,
Da’ am venit la rau de roua,
Am venit sa ma jeluiesc
De toate relele sa ma tamaduiesc.“
Aruncau apoi manunchiul pe rau, pentru tamaduirea bolilor si spalarea relelor din casa. Se spalau apoi pe picioare in apa rece a raului si se intorceau acasa.
*In Sambata lui Lazar (Sambata Floriilor) cand se pomeneau mortii exista un obicei legat de apa mortilor. Daca obiceiul de la Boboteaza era destinat viilor si mai ales familiei, gospodariei, cel din Sambata lui Lazar era destinat pomenirii mortilor, iar apa aceea constituia puntea construita intre cele doua lumi – cea fizica, materiala si palpabila a viilor si cea subtila, misterioasa a umbrelor.
Dimineata, copiii luau in cana apa neinceputa, pe care o duceau rudelor care aveau morti de pomenit. Fara descantece, fara alte cuvinte decat „Am adus apa la morti“. Tot in aceasta zi, nevestele casatorite in dulcele dintre Craciun si Postul Mare al acelui an se gateau cu catrinta rosie si se duceau la nanasa cu apa pentru mortii curtii.
„Ti-am adus nanasa apa,
Sa fie de viata la vii
Sa fie de iertare la morti,
Viii sa vietuiasca,
Mortii sa hodineasca,
Pentru vii de alinare
Pentru morti de impacare.“
Indiferent cum privim lucrurile, nu putem nega efectul tamaduitor al apei. Aparitia crestinismului pe meleagurile noastre a adus sarbatoarea Izvorului Tamaduirii, alaturi de consacrarea unor cursuri de apa cu puteri vindecatoare. Probabil, primul astfel de izvor este cel de la Manastirea Dervent de astazi, pe locul unde Sfantul Andrei a facut o minune. Un alt izvor tamaduitor este cel care curge la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova.
Cercetarile si marturiile vorbesc despre un numar de 33 de izvoare tamaduitoare aflate pe teritoriul de astazi al Romaniei. Ca protectori si patroni divini ai tuturor apelor si activitatilor legate de acest element, la romani apar Maica Domnului si Sfantul Nicolae. In traditia populara romaneasca, in ajun de Sfantul Nicolae, gospodarii aduc in casa lor crengute de mar si le pun intr-un vas cu apa. Daca aceste crengute vor inmuguri pana la Anul Nou, inseamna ca toti membrii familiei vor avea noroc si vor fi sanatosi in anul ce vine.
Si nu uitati sa fiti buni si generosi de Sfantul Nicolae!
