Vasile Voiculescu – Doctorul fără de arginți și Poetul îngerilor

S-au scurs 139 de ani de când Vasile Voiculescu, cel care avea să devină renumitul medic, scriitor și filosof, vedea lumina zilei la Pârscov, în familia unui gospodar cu stare. Numele lui avea să devină, în 1991, cel pe care îl poartă Bibloteca Județeană Buzău.   

 

Vasile Voiculescu, supranumit „Doctorul fără de arginţi”, dar și „Poetul îngerilor”, s-a născut la data de 27 noiembrie 1884, în comuna buzoiană Pârscov, într-o familie de gospodari înstăriți. A început școala în satul Pleșcoi, dar a finalizat ciclul primar la Buzău. Primele două clase gimnaziale le-a urmat la Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău, dar a absolvit ciclul secundar la Liceul „Gh. Lazar” din București.

Atras de literatură de pe băncile şcolii, s-a înscris la Fa­cul­tatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar atras de medicină a abandonat prima facultate şi s-a înscris la Facultatea de Medicină. În memoriile sale de mai târziu, povestea cum s-a „luptat” cu cele două pasiuni și mărturisea că „de n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”. S-a căsătorit cu Maria Mitescu, studentă şi ea la Medicină, alături de care va rămâne toată viaţa şi cu care a avut cinci copii.

A absolvit medicina în 1909, a fost medic rural în câteva județe, iar pentru generozitatea cu care își trata pe bolnavii i s-a spus „Doctorul fără de arginți”. Era preocupat de interacţiunile dintre psihic şi trup și se spunea despre el că avea o „bunătate serafică”, pe care o arăta oricui.

 

În Războiul de Întregire a fost mobilizat ca medic militar. Tratând bolnavii de pe front s-a îmbolnăvit de tifos, frebră tifoidă şi icter, dar a refuzat să-şi ia concediu de boală şi a continuat să-şi exercite profesia în mijlocul răniţilor, până la terminarea războiului. Curajul său a fost răsplătit cu  decoraţia „Steaua României cu spade”.

În 1918 este numit medic de circumscripție la București, apoi, medic la Administrația Do­me­ni­i­lor Coroanei.

Voiculescu afirma în „Confesiunea unui scri­itor și medic”, în 1936, că „pregătirea știintifică, studiile medicale, cunoștintele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință. Unilateral, aș fi fost poate un ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”.

 

Cunoscut ca medic, scriitor, poet și filosof, Vasile Voiculescu a făcut parte, în perioada interbelică, din grupul celor de la revista Gândirea. Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată însă postum.

În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. În 1943 este numit director de programe culturale la Radio România, dar este înlăturat în 1946, din cauza gândirii sale „prea democratice” pentru comuniștii care veniseră la putere.

Cea mai grea lovitură a fost însă moartea soţiei, răpusă de o hemoragie cerebrală, în același an. Profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa, Vasile Voiculescu a dus în următorii 20 de ani o viaţă de sihăstrie. A continuat să scrie, dar nu a mai publicat nimic.

 

A frecventat apoi cercul religios „Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim din Bucureşti, inițiat de Părintele Daniil, cunoscut sub pseudonimul de Sandu Tudor, care era frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. În această perioadă, creția lui Voiculescu evoluează de la poezia de inspirație religioasă (volumul „Poeme cu ingeri”) la poezia mistică. profund religioasă. Poetul însuși spunea că versurile sale erau „coapte în cuptorul inimii” și le vărsa „ca pe un mir” la picioarele lui Dumnezeu.

Simțind „pericolul” unei mâini de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins” în 1948, iar cei mai mulți dintre intelectualii de elită care trecuseră pe aici, între care și Vasile Voiculescu, au fost aruncați în lagărele comuniste.

La 74 de ani, în Duminica Paştelui, pe 5 august 1958, „poetul îngerilor” a fost arestat şi pus sub acuzare pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. După un proces lung în care a fost anchetat şi chinuit de autorităţile acelei vremi, scriitorul a fost condamnat la 5 ani de închisoare.

 

În închisorile politice Jilava şi Aiud, unde a fost încarcerat, Vasile Voiculescu s-a îmbolnăvit de TBC la coloana vertebrală și a fost imobilizat la pat, dar a continuat să aibă acelaşi comportament al omului superior, empatic şi capabil de o profundă dăruire și solidaritate… După eliberare nu a povestit nimic și nici nu a încercat să se victimizeze. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu.

„Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”, a scris ulterior, despre „poetul îngerilor”, istoricul Vasile Boroneanţ.

 

Filosofia medicului, poetului şi prozatorului Vasile Voiculescu reflectă însăşi esenţa spiritului său. Mulţi dintre cei din jur vedeau influenţa pe care „lumina mai multă” o avea asupra acestui om deosebit, vedeau capacitatea lui superioară de a înţelege lumea. „Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere”, se confesa Voiculescu în cartea sa. Iar „jocul” său de-a credința avea să-l poarte în lumea spiritului, făcându-l să dezvăluie şi să-şi dezvăluie cu un curaj pe care, poate, nici unul dintre marii trăitori mistici de la noi nu l-a avut, taina profundă a iubirii, într-un joc ce avea să capete forma desăvârşită în acei patru ani dinaintea arestării sale, în sonetele „închipuite” ale lui Shakespeare… Credința avea să-i ţină loc de viaţă şi, uneori, de moarte, în clipele cele mai grele din ultimii ani ai existenţei sale, când drumul spre nefiinţă l-a apropiat mai mult decât oricând de… iubire.

Părintele Valeriu Anania spunea că „în faza ultimă, poezia lui Voiculescu nici nu poate fi numită «de inspirație religioasă», arta însăși devine rugăciune”.

A fost eliberat din închisoare în 1962, foarte bolnav, și a murit un an mai târziu, pe 26 aprilie 1963.

Casa în care s-a născut Vasile Voiculescu este acum muzeu, iar Biblioteca Județeană Buzău îi poartă numele, din 1991, încoace.