Știi și câștigi sănătate: Florile de salcâm, elixir pentru organism
Este vremea când, așa cum spune rapsodul „au înnebunit salcâmii”, iar oamenii se bucură de frumoasele și deicatele flori, de parfumul lor suav și de proprietățile terapeutice cunoscute din cele mai vechi timpuri. În multe zone din țară, în perioada când sunt salcâmii înfloresc, localnicii sărbătoresc această floare, căreia îi dedică o zi anume pentru întâlniri, vizite, întoarceri acasă, chiar și temporar, a celor plecați departe.
Parfumate şi aromate, florile de salcâm pot fi folosite pe post de „medicament”, dar și frunzele (rareori) și scoarța au proprietăți terapeutice cunoscute. Florile de salcâm conţin flavonoide, glucozide, tanin şi uleiuri esenţiale, substanţe care au efect benefic asupra organismului. Salcâmul are proprietăți expectorante, antispastice și analgezice. Sub formă de pulbere, ceai, tinctură sau vin, florile de salcâm s-au dovedit în timp remedii excelente în afecțiuni digestive și respiratorii. Poate cea mai importanta calitate a tratamentului cu flori de salcâm este aceea că, influențând benefic sistemul nervos, acționează în cele din urmă asupra multor probleme ale organismului, inclusiv în boli de stomac, ficat, bilă, plămâni, prostată.
Florile de salcâm sunt albe sau rozalii, adunate în ciorchine, puternic și plăcut mirositoare. Înflorește primăvara târziu, în mai-iunie. În scop terapeutic, recoltarea florilor se face în lunile mai sau iunie, iar scoarța se recoltează de pe ramurile tinere din luna martie până în septembrie. Fructele sale sunt păstăi aplatizate, brun roșcate, de mici dimensiuni. Deși nu are o istorie veche, salcâmul reprezintă, în prezent, principala specie forestieră meliferă de la noi. Se pot consuma prospete sau gătite și se utilizează ca aromatizant în industria parfumurilor. În medicina populară au fost folosite drept calmant al tusei.
Scoarța salcâmului conține robină, o fitotoxină, de aceea trebuie utilizată cu multă atenție. În medicina tradițională a fost folosită pentru reglearea hiperacidității, în tratarea ulcerului gastric și duodenal și ca purgativ.
Proprietăţile terapeutice ale florilor de salcâm ajută în tratarea multor boli, mai ales în afecţiunile sistemului nervos şi în boli digestive şi pulmonare. O cană cu ceai de salcâm băută înainte de a merge la culcare cu o oră-două vă asigură un somn liniştit. Florile de salcâm acţionează asupra sistemului nervos, având capacitatea de a calma. Efectele vindecătoare ale acestor flori au efect asupra tuturor persoanelor, indiferent de vârstă.
Intern, sub forma de infuzie sau decoct, florile sunt folosite pentru a calma tusea expectorantă, durerile reumatice, nevralgiile dentare, durerile de stomac, hiperaciditatea, esofagita de reflux, bolile de rinichi, migrenele, pirozisul, insomnia, ulcerul gastro-duodenal, bronsita, leucorea, anemia, laringita, gripa, colici abdominale. Extern, sub formă de comprese, băi locale sau gargară, au efecte vindecătoare în arsuri, plagi, ulceratii cutanate, nervalgii dentare.
Scoarța de salcâm infuzată se poate utiliza ca adjuvant în tratamentele sindromului dispeptic biliar, iar frunzele (rareori) se folosesc în tratarea bronșitelor, laringitelor și constipației.
Atenție! Consumul de scoarță sau semințe poate da colici abdominale, diaree, apatie, vomă, deshidratare, tulburări circulatorii. Consultarea medicului de familie este esențială în orice tratament. Este mult mai sănătos să adoptăm orice tratament, fie și naturist, cu acordul medicului, care ve cunoaște istoricul medical și poate stabili inficații și contraondicații chiar și în cazul nevinovatelor arome ale florilor.
Au proprietăți sedative. Preparatele obţinute din flori de salcâm au acţiune sedativă şi antispastică la nivelul musculaturii netede gastrice. De aceea, se folosesc în dureri abdominale, în gastrite hiperacide, în boala de reflux şi în ulcerul duodenal. De asemenea, florile de salcâm au acţiune sedativă la nivelul sistemului nervos central, reduc nivelul stresului, efect deosebit de benefic în cazul gastritelor şi ulcerelor declanşate de stres. Ca pansament gastric, se utilizează florile de salcâm, sub formă de pulbere sau de flori mărunţite, care se administrează pe stomacul gol, câte o linguriţă rasă de trei-patru ori pe zi. Se pot folosi amestecuri de plante pentru accentuarea efectului antispastic şi alcalinizant: salcâm, zmeur, lemn-dulce, dud şi muşeţel.
De asemenea, se știe despre efectul benefic al florilor de salcâm asupra persoanelor „cu nervii la pământ”, asupra celor meteosensibile, în cazurile de depresie și a stărilor numite „astenie de primăvară”, o stare greu de definit, specifică nu numai femeilor tinere, ci și celor trecute de prima tinerețe. Aceste flori parfumate reduc excitabilitatea nervoasă, de aceea se recomandă împotriva durerilor puternice de cap. Infuzia combinată, câte un litru pe zi, îndulcită cu miere, este un remediu excelent în cefalee şi stările de greaţă care se agravează la stimulii sonori şi auditivi.
Acţiunile florilor de salcâm asupra sistemului nervos se manifestă prin capacitatea de a linişti, de a calma şi de a tonifia organismul. Produsele din flori de salcâm sunt utilizate în multe afecţiuni psihosomatice care apar drept consecinţe directe ale unor tensiuni sufleteşti, care se pot trata prin:
– inhalarea parfumului florilor de salcâm, cu efecte liniştitoare asupra psihicului, recomandându-se scurte plimbări prin preajma salcâmilor înfloriţi;
– aromatizarea camerei de lucru şi de dormit a bolnavului cu buchete de flori proaspete;
– consumul unei infuzii din flori uscate (o lingură la 200 ml apă clocotită), luată în 3 reprize pe zi, într-o cură de 3 săptămâni, înlocuind total apa de băut;
– consumul zilnic a unui macerat la rece din flori ţinute 2-3 zile în miere de albine, luând câte 3-5 linguriţe pe zi;
– tinctură din 20 de grame flori uscate care se macerează în 100 ml alcool 700, timp de 10-14 zile, din care se iau zilnic de două ori câte 10 picături.
În tratamentul extern al bolilor sistemului nervos sunt recomandate băi generale cu extracte din flori. La copii, florile de salcâm pot avea efecte benefice în diareea acidă sau vărsături de lapte, precedate de agitaţie. Nu întâmplător, în vechime, mamele puneau în apa cu care își îmbăiau bebelușii, flori de salcâm…
În tratamentul bolilor aparatului digestiv, de multă vreme este cunoscută acţiunea benefică a florilor de salcâm asupra gastritei hiperacide, mai ales cea apărută pe un fond de nervozitate, la acest efect contribuind glicozizii flavonici care acţionează ca hipoacidifianţi. Bune efecte se constată în combaterea arsurilor de stomac (pirozis), apărute mai ales noaptea, cu localizări retrosternale, datorate hiperacidităţii. De asemenea sunt atenuate durerile în ulcerul gastric şi duodenal, în gastralgii hiperclorhidrice, reflux gastro-esofagian, indigestii după mese copioase cu alimente grase, în insuficienţă hepatică, crampe abdominale şi hernie hiatală.
Tratamentele acestor boli digestive se pot face folosind o infuzie din amestec, în părţi egale, cu flori de salcâm şi frunze de dud bogate în carbonat de calciu cu efecte alcalinizante, de reducere a hiperacidităţii gastrice; se ia o linguriţă din amestec la 250 ml apă clocotită, se infuzează acoperit 10-15 minute şi se beau două ceaiuri pe zi, după mesele principale, în cure de lungă durată. În cursul zilei, în locul apei potabile sau a sucurilor, este recomandat să se consume apă din flori de salcâm (o mână de flori uscate se macerează la rece, minimum 8 ore, într-un litru de apă curată de izvor).
Mierea de salcâm este o miere care, după cum lesne se poate deduce, este obținută de harnicile albine din florile de salcâm. Este o miere așa-numită „monofloră”, considerând că stupii de albine sunt plasați într-o zonă bogată în aceste plante, astfel încât albinele se hrănesc în principal cu florile ei, colectând nectarul prețios.
Mierea de salcâm are o culoare foarte clară și o consistență destul de lichidă, fără cristale. Mirosul ei este dulce și floral, iar gustul este dulce și delicat. Cristalizează încet, 1-2 ani de la extracţie și este preferată de toată lumea. În plus, mierea de salcâm are proprietăți energizante, are un conținut ridicat de proteine, săruri minerale, vitamine și aminoacizi. Această combinație naturală face ca acest sortiment de miere să fie un tonic excelent. Mierea de salcâm este tototodată un produs ce poate fi de utilizat chiar și de către diabetici, deoarece conținutul de zahăr derivă în cea mai mare parte din fructoză, care nu are nevoie de insulină pentru a fi metabolizată.
Mierea de salcâm are proprietăți detoxifiante, ajută la menținerea sănătății ficatului și se pare că are, de asemenea, proprietăți laxative. Reglează funcțiile digestive și ajută la combaterea stomacului enervat, dar utilizarea sa majoră rămâne cea împotriva durerii în gât, a tusei, a faringitei și a altor inflamații care afectează cavitatea bucală.
Consumată cu regularitate, mierea de salcâm ajută la reglarea presiunii arteriale, mărind nivelul hemoglobinei, îmbuătățește somnul, are efect calmant şi alungă stresul, stimulează activitatea creierului, fiind potrivită pentru cei care lucrează atât intelectual cât şi fizic, ajutând la o recuperare mai rapidă.
În această perioadă, la sate era o tradiție ca în luna mai, când înfloresc salcâmii, gospodinele să prepare, care mai de care, gogoși cu flori de salcâm, care răspândeau o aromă tare plăcută în tot satul, de-ți era mai mare dragul și mai mare pofta.
Gogoșile se preparau cu lapte bătut, natural, ouă de la găinile din ogradă și făină proaspăt macinată și ieseau tare pufoase și aromate. Gogoșile cu flori de salcâm sunt crocante la exterior și pufoase în interior, foarte aromate și parfumate datorită florilor. Și au un farmec aparte, pentru că se prăjesc florile cu tot cu codiță, pentru a fi mai ușor de manevrat, dar și de mâncat.
Pentru gogoșele se aleg flori de salcâm proaspete și sănătoase, abia înflorite, preferabil dintr-o dintr-o zonă cât mai puțin poluată, fără praf, iar copacii să nu fi fost stropiți înainte împotriva insectelor. Se spălă florile de salcâm scurt, sub un jet de apă, apoi se lasă la zvântat pe șervete de hârtie. Din 2 ouă,100 ml lapte, 1 pliculeț de zahăr vanilat, 100 g făină, un vârf de linguriță de praf de copt, un praf de sare se face un aluat ca cel pentru clătite. Se pune uleiul la încins într-o tigaie încăpătoare, se trec florile de salcâm prin aluat și se prăjesc pe ambele părți până devin aurii și rumenite frumos. Se scot pe o farfurie în care în care s-au pus șervete de hârtie ca să absoarbă excesul de ulei, se presară cu zahăr pudră și… poftă bună!
Salcâmul (Robinia pseudoacacia) este un arbore din genul Robinia, familia Fabaceae, originar din zona de sud-est a continentului nord-american. A fost introdus pentru prima dată în Europa după 1600, iar de atunci a fost aclimatizat ușor pe toate continentele cu climă temperată. Trăiește în jur de 100 de ani și dezvoltă un tip de lemn de esență tare, greu, dur și deosebit de rezistent la umezeală.
În România, primele culturi forestiere de salcâm s-au realizat în anul 1852, în județul Dolj. Ulterior a fost plantat pe suprafețe tot mai mari, în Oltenia și Bihor, pentru fixarea nisipurilor, dar pentru că este o plantă nepretențioasă s-a adaptat ușor la clima României și s-a extins spontan în aproape toată țara. Crește spontan pe aproape orice tip de teren, rezistă foarte bine la ger, iubește lumina, suportă seceta, preferă solurile permeabile, ușoare, fertile și se adaptează mai greu la soluri calcaroase. Fixează nitrogenul în sol, datorită bacteriilor din rădăcini, iar semințele fructelor lui (păstăi) își păstrează mulți ani capacitatea de germinare.
Noi îl cunoaștem drept salcâm, după salkim, un cuvânt de origine turcă care se poate traduce prin buchet sau chiorchine. În dicționarele lui Șăineanu (1929) și Scriban (1939) sunt menționate și alte denumiri populare: salcâmp (Muntenia), salcân (Moldova de nord), băgrin, mălin, rug, gledicie sau acaț în alte regiuni.
* Informațiile din acest articol au caracter informativ și nu înlocuiesc consultul medical.
