Mica Unire, Cuza, Buzăul și Costache Moglan

24 ianuarie 2022 | 0 comentarii |

La mulți ani, România! La mulți ani, români! Să fiți sănătoși! 

 

S-au scurs 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, eveniment petrecut la 24 ianuarie 1859 și cunoscut în popor ca Mica Unire când, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn atât în Moldova cât și Țara Românească s-a făcut primul pas către Marea Unire despre care marele istoric Nicolae Iorga spunea că „n-ar avea nicio valoare dacă nu s-ar spijini pe însăși conștiința noastră despre necesitatea ei, despre caracterul ei sacru, nezguduit, despre aceea că ea e astăzi, ceea ce nu înțelege o mulțime de lume, o condiție pentru existența însăși a poporului nostru”.

Să ne reamintim, așadar, că în fiecare an, la 24 ianuarie, românii se adună în piețe nu doar pentru a dansa Hora Unirii, care în ultimii doi ani a fost anulată din cauza pandemiei, ci mai ales pentru a nu uita că niște minți luminate ale începutului secolului al XIX-lea au reușit să realizeze, în 1859, primul pas către îndeplinirea visului de veacuri al românilor și că atunci, prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza, s-au pus bazele viitorului stat modern român. Căci, așa cum spunea tot marele Iorga, „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.

În 2014, Parlamentul a aprobat Legea 171, pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române – ca zi de sărbătoare naţională, iar președintele Traian Băsescu a promulgat-o. Prin lege, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au fost autorizate să organizeze şi să sprijine logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. În 2016, printr-o lege care completează Codul muncii, ziua de 24 ianuarie a fost declarată sărbătoare legală nelucrătoare.

 

 Mica Unire în pandemie. Cuza la Buzău

 

Autoritățile au organizat festivități restrânse, dar românii au profitat din plin de ziua liberă care, anul acesta, a prelungit weekendul. Au luat cu asalt muntele și pârtiile de ski, bucurându-se de prima zăpadă consistentă din acest an și de vremea frumoasă. Cei care nu s-au ds la munte au luat cu asalt muzeele, care în cinstea Sărbătorii naționale dedicate Micii Uniri au fost deschise publicului gratuit, în aceste zile.

La Buzău, unde Alexandu Ioan Cuza făcut unul dintre primele popasuri după ce a devenit Domn al Principatelor Unite, Muzeul Județean de Istorie a deschis publicului, în perioada 23 ianuarie-28 februarie, expoziția „Buzoienii în Epoca Unirii”. Buzoienii sunt invitați astfel să admire un bust al lui Cuza, cinci vitrine cu documente, stampe și o copie a unei scrisori autografe a lui Cuza către Kogâlniceanu, elemente de veselă, o farfurie cu monograma domnitorului Cuza și mai multe panouri cu opere și tablouri reprezentative cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu doamna sa Elena și alți oameni politici ai vremii. La 6/19 februarie 1859, buzoienii „i-au făcut domnului o primire triumfală (…) ce a făcut mare impresie Măriei Sale Prințul”. „În aclamațiile mulțimii, Cuza a intrat în Catedrala Episcopală”, fiind întâmpinat de Episcopul Filotei. „Seara, atmosfera în oraș a fost feerică, totul culminând cu rămânerea în oraș peste noapte a domnitorului”. Popasul domnitorului a determinat schimbarea numelui principalei străzi comerciale a Buzăului din Strada Târgului în Strada Cuza Vodă, nume păstrat și astăzi.

Hora unirii s-a anulat, pentru al doilea an consecutiv, iar actorii Teatrului „George Ciprian” nu au mai putut prezenta, în aer liber, sceneta venirii lui Cuza la Buzău, dar pe scena teatrului, buzoienilor li s-a oferit luni, 24 ianuarie, spectacolul „În numele unirii”.

Primăria Municipiului Buzău și Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” au organizat, tot pe 24 ianuarie, o ediție specială „Live Nights”, dedicată Micii Uniri, în cadrul căreia profesorul de istorie Dănuț Solcan a rememorat evenimentele care au marcat domnia lui Al. I. Cuza.

 

 Costache Moglan, buzoianul din Divan

 

Țăran în Divan – Costache Moglan

Puțini buzoieni știu despre Costache Moglan, care întocmai ca Moș Ion Roată, cel pe care istoria îl păstrează viu și după 163 de ani de la Unirea Principatelor, a luptat pentru unitatea românilor și drepturile țăranilor. Născut pe la 1808 în satul Beciu, ,,din părinți necunoscuți” , acesta a fost crescut la mănăstirea Poiana Mărului și a fost unul dintre primii elevi ai ,,școlii de candidați de învățători”, înființată de primul mare dascăl al Buzăului – Dionisie Romano. Ajuns învățător al satului, în 1838, se remarcă prin activitatea didactică, iar autoritățile vremii îl numesc, prin 1846, subrevizor școlar pentru plasele Pârscov și Slănic. S-a dovedit un adevărat ,,luminător al satului”, prin lupta sa neobosită pentru emanciparea socială și propășirea clăcașilor buzoieni.

În 1857, când întreaga obște era cuprinsă de febra alegerilor pentru Divanurile ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești, Costache Moglan, unionist convins, a fost ales de către locuitorii județului Buzău să-i reprezinte ca deputat în Divanul ad-hoc al Țării Românești, la alegerile din 16 septembrie 1857. În Divan, țăranul de pe dealurile Scorțoasei a știut să pună bine problema țăranilor în fața arendașilor, dar și să susțină Unirea Principatelor și celelate cereri care exprimau dorințele ,,Țării”: alegerea unui principe străin, neutralitatea și autonomia țării, alegerea unei Adunări Legislative reprezentative etc.

Devotat Unirii, domnitorului și reformelor sale modernizatoare, Costache Moglan a stat în fruntea țăranilor din satul său și în 1866, după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, când au avut loc în țară răscoale ale țăranilor temători ca nu cumva câștigurile reformei agrare să fie înlăturate. A continuat să rămână ,,un om drept și cinstit, un veritabil orator, având cunoștințe suficiente”, o adevărată figură luminoasă pentru Buzău. A trecut la cele veșnice la 15 ianuarie 1874 și a fost înmormântat la Grabicina de Sus, autoritățile locale nu au știut să-i valorifice memoria așa cum se cuvine, așa că a rămas cunoascut doar localinicilor mai vârstnici și istoricilor…

 

Context istoric

 

Divanul Adhoc

Ideea unirii Principatelor Române era „vânturată” prin cancelariile marilor imperii cu mult înainte de a se întâmpla, pentru că toate aveau anumite interese. La 12 mai 1848, la Brașov, se elabora programul-legământ: „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, iar „Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc” devine un deziderat care capătă consistență. În 1857, la Osborne, Anglia consimte la anularea alegerilor pentru Adunările ad-hoc ce fuseseră falsificate grosolan în Moldova, iar Franţa, la ideea unirii depline într-un stat condus de un prinţ străin.

În septembrie 1857, la Iaşi şi Bucureşti se deschid lucrările Adunărilor Ad-hoc, în rândurile cărora se află şi deputaţi ţărani (Ion Roată în Moldova, Mircea Mălăieru și Costache Moglan în Ţara Românească). Ambele adunări se pronunţă în favoarea unirii, iar după ce află dorinţa românilor, cele șapte puteri garante se vor întruni, în 1858, la Paris, într-o Conferinţă și redactează o Convenţie care stabileşte statutul internaţional al noului stat şi organizarea sa, pe baza înţelegerii de la Osborne. Astfel, noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; era autonom, dar rămânea sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a celor 7 puteri; existau doi domni aleşi pe viaţă, două guverne, două adunări legislative, două adunări legiuitoare şi două capitale, iar armata era organizată pe principii unice și şeful ei se alegea prin rotaţie. Ca organe comune se formau o Comisie Centrală (organ legislativ) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (organul judecătoresc suprem), ambele cu sediul la Focşani.

Se instituiau însă separarea puterilor în stat; desfiinţarea privilegiilor de clasă; libertate individuală şi egalitate în faţa legii; drepturi politice pentru creştini; sistem de vot cenzitar; rezolvarea pe viitor a problemei ţărăneşti.

 

Dubla alegere a lui Cuza

 

Theodor Aman – Unirea Principatelor

Până la alegerea domnitorilor, la Iaşi şi la Bucureşti s-au înființat două căimăcămii, care trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările elective (cele care îi alegeau pe domni). În ambele adunări se vor forma două tabere: una pentru unire deplină şi alta conservatoare.

În Moldova, unioniştii îl propun candidat pe Alexandru Ioan Cuza, care pe 5 ianuarie 1859 este ales și de conservatorii minoritari, pentru o mai bună imagine în faţa puterilor garante. Mihail Kogălniceanu i-ar fi spus atunci: „Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocii… fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi”. În drum spre Constantinopol, unde urmau să facă cunoscută alegerea lui Cuza în Moldova, delegaţia Moldovei se opreşte însă la Bucureşti şi le propune unioniştilor alegerea ca domnitor tot a lui Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, unde conservatorii aveau majoritate în Adunarea electivă, nu-l acceptau pe Cuza, dar sub presiunea maselor, care în zilele de 22 şi 23 ianuarie 1859 au înconjurat clădirea din Dealul Mitropoliei, cerând delegaţilor alegerea unui „domn potrivit”, pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, este ales domn tot Alexandru Ioan Cuza.

 

Recunoașterea Marilor Puteri

 

Anunţarea rezultatului a fost întâmpinată cu o bucurie de nedescris în Moldova și în Țara Românească, dar şi peste munţi, în Transilvania, unde Alexandru Papiu-Ilarian sublinia că „alegerea domnitorului Cuza a trezit printre românii din Transilvania un entuziasm mai mare, poate, decât în Principate”.

La 8 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajunge la Bucureşti, unde este primit cu mult entuziasm.

Convenţia de la Paris înlocuise Regulamentele Organice, devenind constituţia Principatelor Unite şi nu putea fi modificată fără acordul celor şapte puteri. Din fericire pentru români, această Convenţie nu avea niciun articol care să prevadă măsuri punitive în cazul încălcării ei, lucru de care românii au profitat din plin. În felul acesta, deși prevederile Convenţiei de la Paris stipulau alegerea a doi domnitori, pentru că nu se preciza că aceeaşi persoană nu putea fi aleasă în ambele ţări, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscută, pe 27 martie 1859, de cinci dintre cele șapte mari puteri garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei), dar numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care avea un mandat de 7 ani. Turcia şi Austria, care inițial s-au opus, în august acelaşi an, au acceptat dubla alegere în aceleaşi condiţii, iar în septembrie 1859, sultanul îi trimite lui Cuza firmanul de domnie, prin care se admite unirea administrativă şi politică a Principatelor.

Bazele României moderne

 

București devine capitala noului stat, iar până la sfârșitul anului 1862 vor fi transferate aici toate organismele centrale: administraţie, arhive, cancelarii, ministere, oficii statistice etc. Cuza începe pregătirea reformelor, iar între 1859-1861 uneşte sistemul vamalpoştatelegrafulmonedastema cuprinzând vulturul şi bourul24 ianuarie devine zi naţionalăBucureştiul este noua capitalăarmata este unificată în tabăra de la Floreştinumeşte un singur ministru de război, Comisia Centrală de la Focşani dă legi comune pentru cele două Principate etc. Pentru că aplicarea acestor măsuri este îngreunată de existenţa a două guverne şi a două adunări, Cuza sesizează marile puteri, în vara anului 1860. În septembrie 1861, Conferinţa de la Constantinopol rezolvă și această problemă. Noul stat creat la 1859 primește numele România și recunoașterea celor 7 mari puteri, sub protectoratul lui Napoleon al III-lea.

Astfel, la 22 ianuarie 1862, la Bucureşti se formează primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările Adunarea legislativă unică a ţării şi, cu acest prilej, Cuza declară, la București, că „Unirea este aşa cum românii au vrut-o”.

În activitatea sa reformatoare, care a atins practic toate domeniile, domnitorul a  avut ca direcţii principale: o nouă lege electorală, legea rurală, legea instrucţiunii publice şi legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti. În iunie 1862, Barbu Catargiu este asasinat, iar domnitorul îl înlocuiește cu moderatul doctor N. Kretzulescu, sub care se unesc Serviciile sanitare, se reorganizează Şcoala de silvicultură şi Arhivele statului.

 

Epoca marilor reforme

 

În octombrie 1863, în fruntea guvernului este adus Mihail Kogălniceanu şi începe perioada marilor reforme. Cuza și-a asumat responsabilitatea de a pregăti țara din punct de vedere juridic și administrativ și să pună ordine în finanțele țării, pentru ca într-un timp relativ scurt, de 7-9 ani, în fruntea României să vină un principe străin.

Au fost adoptate Legea secularizării averilor mănăstireşti (13 decembrie 1863), Legea electorală (2 mai 1864), Legea rurală (august 1864), Legea instrucţiunii publice (decembrie 1864), Codul penal (decembrie 1864) şi Codul civil (decembrie 1865), Legea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (decembrie 1864) și Legea pentru organizarea puterii armate (decembrie 1864) și s-au înfiinţat Curtea de Conturi și Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înființate primele două universități românești la Iași (1860) și la București (1864).

În ianuarie 1865, Cuza se desparte de principalul său colaborator M. Kogălniceanu, se înconjoară de o camarilă fără scrupule, devine tot mai autoritar faţă de Parlament şi de Guvern, pierde sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al sultanului, iar în decembrie 1865, în mesajul adresat Parlamentului îşi exprimă intenţia de a renunţa la tron. În noaptea de 11 februarie 1866, în urma unui complot al așa-azisei „monstruase coaliții”, formată din conservatori și liberalii radicali conduși de Ion C. Brătianu, Al. I. Cuza este obligat să abdice şi să plece în străinătate. S-a retras în Viena, apoi la Paris. A murit la Heidelberg, în mai 1853. Pe patul de moarte şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut. La 1944, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutate din nou la Iași, la Biserica Trei Ierarhi, unde odihnesc şi acum.

 

Instituirea Monarhiei și Independența României 

 

România dodoloață

După abdicarea lui Cuza, în locul său, până la aducerea unui prinţ străin, ţara este condusă de o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

În aprilie 1866, populaţia cu drept de vot a acceptat venirea unui principe străin în fruntea statului, iar la 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Acesta consolidează Unirea Principatelor Române care fusese recunoscută de marile puteri doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza; consolidează autonomia şi pregătește obţinerea independenţei; creşte prestigiul extern al statului român; urmărește încetarea rivalităţilor politice dintre diversele grupări interne (principele urmând să joace rolul de „arbitru” al vieţii politice).

Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară. În 1881, România s-a proclamat regat, Carol I fiind încoronat ca rege.

La 9/21 mai 1877, în Parlamentul României, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a citit declaraţia de independenţă a României, iar ca urmare a înfrângerii Imperiului Otoman, pe frontul din Balcani, prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878) au fost recunoscute independenţa României şi apartenenţa a aceasta a Dobrogei şi a Deltei Dunării.

Ţelul comun de unire a românilor a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, înfăptuindu-se astfel statului național unitar român.

 


Adaugati un comentariu


 

*