Boala și moartea lui Eminescu, o controversă fără sfârșit

La 15 iunie 1889 s-a stins Luceafărul poeziei românești, poetul „nepereche” Mihai Eminescu. Se împlinesc astăzi 132 de la plecarea la stele a „poetului nepereche”, dar sunt încă multe aspecte de lămurit și persistă anumite prejudecăți legate de boala și moartea sa, subiecte de acută controversă între specialiști.

Îi vom lăsa pe eminescologi și mai ales pe medici să stabilească în ce măsură boala lui Eminescu a fost mit sau realitate, dar considerăm că și noi avem datoria, în amintirea marelui poet național, să relatăm, succint, dovezile existente. Iar asta pentru că, nu încape îndoială, știința și cercetarea sunt singurele care pot aduce la lumină dovezi, singurele care pot confirma sau infirma un mit atât de adânc înrădăcinat în conștiința românilor, astfel încât să ne apropie de adevăr.

  

După 1990 a fost întoarsă pe toate fețele ideea că Eminescu ar fi fost victima nefericită a unei cabale liberalo-conservatoare care ar fi făcut din el primul deţinut politic român, ucis în spitalul bucureştean Caritas. Întrebarea este, în acest context, de ce boală a suferit cu adevărat marele poet și care a fost cauza morţii lui.

Unii spun că Eminescu ar fi contractat în tinereţe, la Viena, cea mai răspândită boală a secolului al XIX-lea, sifilisul, alţii sunt de părere că l-a moştenit dintr-o familie numeroasă şi fragilă psihic și că acesta ar fi dus la paralizie progresivă şi la deces, așa cum ar fi susținut cel mai faimos biograf al poetului, George Călinescu.

În 1972 însă, medicul Ion Nica a studiat cazul, pornind de la mult prea puţinele mărturii existente, şi a contestat diagnosticul călinescian. În 1996, medicul Ovidiu Vuia a reluat ipoteza colegului său şi a susţinut că poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, paralizie şi distrugere a creierului.

 

Potrivit medicilor din zilele noastre, toate simptomele cunoscute care descriu boala lui Eminescu pledează mai degrabă pentru diagnosticul de boala Hölderlin, de care ar fi suferit și Maupassant, iar în acest caz, tratamentul cu mercur i-ar fi grăbit poetului moartea. Responsabilitatea erorii de diagnostic este atribuită doctorilor Iszac şi Marinescu (aflat la începuturile carierei sale de neurolog).

Certificatul medical emis în nume personal de dr. Șuțu se spune că ar conține elemente care indică suspiciunea de fals. Din scrisoarea Clarei Maiorescu (fiica lui Titu Maiorescu) către Emilia Humpel, rezultă că internarea lui Eminescu în sanatoriul „Caritatea” a fost plătită de Titu Maiorescu.

În dosarul 968/28 iunie 1883, întocmit de comisarul Nicolescu de la Secțiunea 18 din Capitală, se află o cerere de „Interdicție” adresată de procuror președintelui Tribunalului Ilfov, pe care a fost pusă rezoluția: „Să se constituie un Consiliu de familie, care să-i administreze averea”, deși la data respectivă, sora sa Harietta, fratele său Matei și tatăl său Gheorghe Eminovici trăiau și, conform legii, aveau dreptul să-l ia acasă. Suspiciune ridică și faptul că procurorul retrage dosarul de la Tribunal și îl ține pe Eminescu internat în mod ilegal, în timp ce intervențiile lui Matei Eminovici pe lângă Titu Maiorescu au fost refuzate. În plus, familia și Veronica Micle au fost ținuți la distanță de Eminescu și nici nu au fost informați despre starea sănătății acestuia.

 

Eminescologul Theodor Codreanu scrie în lucrarea sa „Eminescu şi mistica nebuniei” că, pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a vrut să se călugărească. „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scrie eminescologul, menționând că nimeni nu ştie însă la ce mănăstire ar fi vrut să mergă poetul.

Se menționează că Eminescu a publicat pe 15, respectiv 18 iunie 1883, două articole critice la adresa guvernului, iar pe 6 iunie citise la Junimea poezia „Doina” și pe 25 iunie, Petre Carp i-a trimis lui Maiorescu celebra telegramă „Și mai potoliți-l pe Eminescu”. Pe 28 iunie 1883, la doar două luni după ce poezia „Luceafărul” fusese publicată pentru întâia oară, Mihai Eminescu avea sa fie internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.

În acest context, nu este de mirare că Eminescu își dorea să se retragă la mănăstire, unde probabil intuia că își va găsi liniștea și salvarea, iar internarea lui ulterioară, în sanatoriul din Viena, la prof. dr. Obersteimer, confirmă faptul că Eminescu ar fi avut dreptate, întrucât doctorul austriac spune că nu este bolnav și îi recomandă o călătorie în Italia.

 

În perioada 1884-1889 Eminescu trăiește la Iași și Botoșani și publică mai multe dintre poemele sale extraordinare, între care „La steaua”. Spre sfârșitul anului 1888 vine la București și colaborează la diverse publicații, iar în ianuarie 1889 publică în România Liberă articolul „Se poate pune întrebarea…”, în care critică activitatea guvernului, după care, între 13 ianuarie și 24 martie 1889 dispare din nou din viața publică, pentru ca pe 24 martie 1889 să îl găsim internat la sanatoriul Mărcuța de lângă București, internare în urma căreia se deschide al doilea Dosar de Interdicție, prin care poetul își pierde total drepturile civile.

Ședința de suspendare nu a mai avut însă loc, deoarece Eminescu a murit în urma injecțiilor cu mercur aplicate de doctorul Șuțu, cel mai probabil, la 15 iunie 1889…

Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, Luceafărul poeziei românești avea să se stingă în casa de sănătate a doctorului Șutu din strada Plantelor, București. Însă batjocura la adresa sa va continua și după moarte: în data de 16 iunie 1889 i se face autopsia, iar creierul său este uitat pe fereastră, în soare, timp de câteva zile, înainte de a fi trimis spre examinare…

 

Secole de-a rândul s-a zvonit că „Luceafărul poeziei românești” ar fi suferit de sifilis, dar la reanalizarea autopsiei, de către renumitul medic legist Vladimir Beliș și medicul psihiatru Ovidu Vuia s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu realizat pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut dementa paralitică”. Creierul poetuui, în greutate de 1490 de grame, „uitat” ulterior la soare avea să fie dovada falsității diagnosticului de sifilis, întrucât această boală consumă materia cerebrală, susțin cei doi medici.

În 2015, la 165 de ani de la nașterea poetului, 13 medici, profesori și academicieni consemnează, în cartea „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, că poetul a fost diagnosticat greșit, iar moartea i-ar fi fost cauzată de tratamentul cu mercur la care a fost supus.

 

În concluzie, de la prima „îmbolnăvire” până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna carora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reușit să publice un alt articol denunțător într-o gazetă, sub protecția anonimatului, avea sa fie depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat și avea sa moară „în cea din urma mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta.

Acesta s-ar putea deduce și din schimbarea fizică suferită de Eminescu între 1884, când avea 34 de ani (fotografie realizată de studioul Nestor Heck), şi 1887 (studioul Jean Bieling, Botoşani), care arată că la o distanţă de doar trei ani, chipul lui Eminescu arată, parcă, o trecere a timpului de trei decenii, după cum menționează muzeograful Liviu Apetroaie.