MIHAI EMINESCU, cel mai bun medicament pentru mintea și sufletul românilor

Parafrazându-l pe Grigore Vieru, care-l descria pe Eminescu drept „Domnul cel de nemurirea noastră” și cerea ca „Eminescu să ne judece!”, poate că în aceste vremuri tulburi ar trebui ca noi să ne „tratăm cu Eminsescu”, iar astfel să ne vindecăm de inclutură, de prostie, de fățărnicie…

 

Astăzi se implinesc 171 de ani de la nașterea „poetului nepereche” MIHAI EMINESCU, despre care Nichita Stănescu, „poetul necuvintelor”, spunea că „ți se poate face dor și foame”, pentru că el credea că Eminescu este omul al cărui nume este rostit zilnic de cineva, pentru că „toţi ne regăsim în Eminescu”. Și mai spunea Nichita că „E foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat…”

Și tot astăzi, România celebrează, oficial, Ziua Culturii Naționale. În fiecare an, la 15 ianuarie, noi, românii, de la pruncul care abia a început să rostească vreo câteva fraze închegate, până la seniorul cel mai trecut prin viață, ne amintim că a existat și încă există un EMINESCU „al nostru” și că, la această dată, în 1850, s-a născut la Botoșani „Luceafărul poeziei românești”, simbolul Culturii Naționale și poate cel mai bun medicament pentru minte și suflet cu care ne-am putea trata vreodată.

 

Eminescu și opera 

 

Deşi a avut o inteligenţă rară, Eminescu nu lua note prea bune în școală și n-a iubit niciodată matematica „Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre”, în liceu avea „preferinţe la studiu”, iubea lectura, dar nu și școala. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pământului”, scrie George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

Când avea doar 16 ani, a trimis versurile sale la redacţia ziarului Familia, condusă de Iosif Vulcan. Impresionat de înclinaţia artistică a poetului, acesta a decis să-i publice versurile. Deranjat de terminaţia numelui său „ici”, acesta dă, fără să realizeze la vremea aceea, numele celui mai mare poet român: Eminescu.

De-a lungul vremii au existat perioade în care „poetul nepereche” a fost „dat la o parte”, dar într-un an, doi, s-a revenit la normalitate, iar în ciuda tuturor avatarurilor sale, în primul secol de după plecarea la stele a lui Eminescu s-a constituit chiar o ştiinţă în cultura română: eminescologia, iar poetului i s-a editat cea mai mare parte a operei și s-a scris mult despre opera sa.

 

Eminescu postum

 

În primul secol de posteritate, poeziile lui Eminescu (așa, cenzurate, de comuniști), erau nelipsite din educație, erau recitate, cântate și aplaudate la orice eveniment cultural și în casele românilor în zile de sărbătoare, sau erau șoptite de îndrăgostiții care, poate, negăsindu-și cuvintele proprii care să le exprime sentimentele, găseau refugiu și trăiri profunde în cuvintele geniului  eminescian. O mică parte a creaţiei literare eminesciene a fost publicată în timpul vieţii poetului. Cea mai mare parte a operei, rămasă în manuscris, a fost predată de Titu Maiorescu, Bibliotecii Academiei Române.

După 1990 s-a încercat publicarea operei integrale, dar întrun tiraj prea mic pentru cât ar fi trebuit să poată ajunge la fiecare român care-și dorea să aibă aproape de suflet un „Eminescu al său”, la care să apeleze ori de câte ori ar fi vrut sau ar fi simțit nevoia să-și vindece rănile minții și sufletului. 

Prinși în vâltoarea dorinței de libertate prost înțeleasă, mulți ne-am îndepărtat de Eminescu. Geniul limbii române abia a mai fost inclus în programa școlară, iar un spirit local şi conjunctural cu care am început să ne afirmăm în Europa și în lume s-a îndepărtat tot mai mult de Eminescu. Opera eminesciană a fost parcă înadins lăsată uitării, întocmai unei mine de aur cu filoanele sigilate, de parcă, așa cum poetul spunea într-o postumă, ar fi apărut un „apus de zeitate”, o „asfinţire de idei”.

 

Eminescu, omul

 

Dincolo de efervescenţa creată de opera şi viaţa lui Mihai Eminescu, în spatele geniului s-a ascuns omul, care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, l-a descris Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor poetului.

Eminescu era poliglot: știa limbile greacă, latină, italiană, franceză, spaniolă, germană, sârbă, albaneză, turcă. În perioada 1874-1875 a fost profesor de limba germană la Institutul academic din Iaşi. Deşi era un profesor corect, pentru că era și foarte exigent, elevii au facut grevă, cerând înlăturarea sa.

Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. Se încuia în cameră zile și nopți la rând, pentru a citi. Nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu.

 

Amorurile lui Eminescu 

 

Eminescu cu amoruri sale și picanteriile vieţii sale boeme care au fost subiectul unor ample polemici în mediul public, în timpul vieţii poetului, au fost aduse în actualitate. Primii fiori ai dragostei îi trăieşte la Ipoteşti, îndrăgostindu-se de o fată care a murit de tânără. Peste ani, poetul îşi aduce aminte de ea și scrie: „Surâsul ei sfielnic şi ochiul ei cuminte/ Sunt duse fără urme de pe acest pământ/ S-a stins. “

Muza din spatele poeziei „Pe lângă plopii fără soţ” a fost Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verișoara lui Caragiale, prietenă cu Maiorescu. Eminescu s-a îndrăgostit de ea la seratele literare la care mergeau. Cleopatra locuia pe o stradă cu plopi, iar Eminescu i-a numarat şi a observat că erau fără soţ. 

„Îngerul blond” al poetului, Veronica Micle, era o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, pe când Eminescu avea 22 de ani și era student la filozofie, iar ea, căsătorită de opt ani şi mamă a doi copii. Ignorând piedicile morale, cei doi au început o relaţie controversată, care avea să dureze toată viața.

 

Eminescu, marele patriot

 

Mult prea puțin s-a încercat să se arate însă cum era Eminescu cel adevărat, omul despre care contemporanii spun că era „tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea, petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot”. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut. Cu oricine se întâlnea, îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»”.

Câți mai știu, oare, că Eminescu s-a afirmat în 1877, la un veac de la „furarea Bucovinei”, ca mare lider al românilor din Viena, le dusese în mare taină broşuri istorice, cântase în fruntea lor cel mai îndrăgit cântec, Deşteaptă-te române, şi defilase prin oraş cu făclii aprinse, iar seara, la un pahar de vin, le-a cântat prietenilor doine de jale. Scrisese articole teribile în apărarea drepturilor istorice ale românilor din Transilvania? Devenise o conştiinţă a vremii sale, grăbea procese istorice, coagula energii, realiza marele vis paşoptist al „unirii în cuget şi simţiri”. Pentru toate acestea „imperialii” îl considerau periculos şi indezirabil şi se pare că au încearcat și au și reușit să demonstreze că n-au stat cu mâinile în sân…

 

Viața poetului 

 

După 1990, centrul de interes al eminescologilor s-a mutat pe viaţa poetului. S-a scormonit intens, în cea mai întunecată perioadă a vieții sale, iar boala şi nebunia poetului au fost exacerbate. Eminsecologii – cei care au mai rămas – au intrat într-o horă a scenariilor bolnave, răsucind cuţite noi în răni vechi.

Eminescu, a cărui bibliografie a fost adaptată de fiecare timp istoric centrului propriu de interes, fiind „lipit” de omul fără noroc, românul deplin, românul verde, sfânt, proletar, spirit enciclopedic… a apărut acum ca victimă a unui destin nemilos, prins de „prieteni” în „cămașa de forță” a spitalului și supus la „un tratament de exterminare, nu de însănătoşire”. Se spune că poetul nu s-a îmbolnăvit, ci a fost îmbolnăvit, nu a înnebunit ci a fost înnebunit.

S-a apelat la tratate științifice și s-au analizat, pe principii moderne, reţetele date atunci de medici. Concluziile sunt năucitoare. Eminescu devine marele bolnav al culturii române, victima unei „oculte” străine care-i dorea lichidarea, iar prietenii săi dintotdeauna au devenit complici ai unor puteri străine care au avut ca scop scoaterea lui Eminescu din viaţa publică.

În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până în momentul morţii. La autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi, care într-unul dintre buzunare a găsit un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa și Stele în cer.

 

Boala lui Eminescu

 

Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a vrut să se călugărească. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.

După vârsta de 25 de ani se spune că poetul a început să se confrunte cu demonii proprii. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca, în 1883, Eminescu să fie diagnosticat cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la tratament la Viena, apoi prin Italia, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În aprilie 1888 a fost internat la București, în sanatoriul doctorului Şuţu.

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în veșnicie, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat și la scurt timp a murit. Mai bine de un secol s-a zvonit că „Luceafărul poeziei românești” ar fi suferit de sifilis, dar în 2015, la 165 de ani de la nașterea poetului, 13 medici, profesori și academicieni au consemnat, în cartea „Maladia lui Eminescu si maladiile imaginare ale eminescologilor”, că poetul a fost diagnosticat greșit, iar moartea i-ar fi fost cauzată de tratamentul cu mercur la care a fost supus.

 

Lucruri mai puțin știute despre Mihai Eminescu

 

* În copilărie, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă șerpi şi-i punea de vii în apropierea casei. Apoi îşi chema tatăl să vada „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte, râzând, când acesta dădea cu ochii de reptile.

* Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul. Cunoscuţii spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi avea reale calităţi pentru jocul cu mingea, pe care l-ar fi deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din adolescență, de la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la Eminescu excela era înotul, fiind capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă.

* Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită de celebrul lăutar botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheri, care spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş, alături de sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu. Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ.

* În 1914, primul film documentar despre Eminescu, cu titlul „Eminescu, Veronica, Creangă”, a fost produs de filiala din Bucureşti a casei „Pathé”, în regia lui Octav Minar, ajutat în realizare de directorul revistei „Cele Trei Crişuri” din Oradea, Alexandru Bacaloglu. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român din Bucureşti, în cadrul unei serate la care au luat cuvântul Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Enescu, M. Bârsan, Maria Ventura, Victor Eftimiu.

 

Poezia vindecă

 

V-ați gândit vreodată că poezia vindecă? Există studii care confirmă că ne ajută, pe lângă culturalizare și șlefuirea limbajului, să ne eliberăm de stres, să fim mai buni, mai înțelepți, mai eficienți în ceea ce facem, mai fericiți. Și ce medicament ar fi mai bun pentru mintea și sufletul românului, decât versul eminescian? „Poezia e ca o injecție, care îți oferă acea doză din acea substanță de care ai nevoie pentru a te motiva pozitiv să trăiești și să găsești căi să fii fericit. Da, poate produce durere la început, dar după ce ai făcut-o, efectul merită osteneala”, ne spun psihologii.

Și poate cea mai bună pledoarie pentru poezia/medicament este cea a scriitoarei americane Kitty O’Meara care a scris, în 2020, poemul „Vindecarea”, ilustrând cum nu se poate mai bine efectul poeziei vindecător al poeziei, mai ales în vremuri care cele pe care le trăim: „Și oamenii au stat acasă/ și au citit cărți/ și au ascultat/ și s-au odihnit/ și au făcut exerciții/ și au creat artă/ și s-au jucat/ și au învățat noi moduri de a fi/ și s-au oprit și au ascultat mai atent/ cineva a meditat/ cineva s-a rugat/ cineva a dansat/ cineva și-a întâlnit umbra/ și oamenii au început să gândească diferit/ și oamenii s-au vindecat/ iar în lipsa oamenilor care trăiau/ în ignoranță, periculos,/ fără sens și fără inimă,/ chiar și pământul a început să se vindece/ și când pericolul a trecut,/ iar oamenii s-au reîntâlnit,/ s-au îndurerat pentru cei morți/ și au făcut alegeri noi/ și au visat la noi orizonturi/ și au creat noi moduri de a trăi/ și au vindecat Pământul complet la fel cum și ei au fost vindecați”. (traducere de Roxana Dascălu)