Transplantul, a doua șansă la viață dată de Dumnezeu, oamenilor. La mulți ani, LIVERTRANS!

27 iunie 2021 | 0 comentarii |

„Transplantul a apărut ca singura soluție de a reda nu numai sănătatea, dar chiar viața unor oameni” – Prof. Dr. Irinel Popescu, părintele transplantului de ficat în România. 

 

Efortul medicilor de a salva cât mai multe vieţi, descoperirea de noi metode de tratament și dezvoltarea accelerată a aparaturii şi tehnicii medicale au făcut ca transplantul de organe şi ţesuturi să devină o tehnică medicală prin care Dumnezeu dă oamenilor șansa la a doua viață. Despre evoluția transplantului în România, SănătateaBuzoiană.ro a scris în numeroase articole anterioare, fie cu prilejul Zilei Naționale a Transplantului, fie în diverse ocazii când s-au realizat preșevări de organe și operații de transplant, în diverse spitale din țară.

Astăzi vom vorbi însă despre transplantul de ficat, pentru că pe 27 iunie 2005 s-a înființat Asociația Transplantaților de Ficat din România LIVERTRANS, ca o expresie a excelenței în medicină, construită în timp și prin efortul și dedicarea minunatelor echipe de transplant coordonate și conduse de părintele Școlii Romanesti de Transplant Hepatic, Prof. Dr. Irinel Popescu.

La ceas aniversar, noi considerăm că este un bun prilej pentru a reaminti evoluția transplantului de ficat și importanța donării de organe, pentru a aprecia gestul altruist al celor care acceptă donarea și a înălța o rugăciune pentru donatorii îngeri, dar și pentru a ura tuturor transplantaților, asociației care-i reprezintă și medicilor cu mâini de aur care fac posibil ca oamenii să primească o nouă șansă la viață, La mulți ani și multă sănătate!

 

Prof. Dr. Irinel Popescu este, așadar, cel care a început să scrie istoria transplantului de ficat în România, așa că astăzi îi dăm „Cezarului ce-i al Cezarului” și vom aminti că, în 1997, a introdus această metodă terapeutică în Institutul Clinic Fundeni, iar în aprilie 2000 a realizat tot aici primul transplat hepatic cu supraviețuirea pacientului. „Îmi face plăcere să-mi amintesc de începuturile din anul 2000 şi această secvenţă: transplantul de ficat al domnului Penea, la început de aprilie, urmat de o complicaţie postoperatorie neaşteptată în ziua paisprezece, reintervenţie cu succes, apoi imediat, al doilea donator şi al doilea transplant heaptic la domnul Badea, la începutul lunii mai. În perioada care acoperea sărbătoarea Sf. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, cei doi Gheorghe au fost primii doi transplantaţi hepatic din România cu succes. Şi ne reîntâlnim după 20 de ani, ca în romanul lui Alexandre Dumas, cu bine, cu sănătate şi în formă bună cu amândoi şi nu numai. După cum se vede, şi domnul Paraschiv, transplantat tot în anul 2000, este alături de noi, precum şi mulţi alţii dintre pacienţii transplantaţi”, a amintit prof. dr. Irinel Popescu în cadrul celei de-a 16-a aniversări a Zilei Naționale a Transplantului. Cu același prilej, medicul care le-a dăruit, practic, a doua șansă la viață, le-a oferit primilor doi transplantați, Gheorghe Penea și Gheorghe Badea, premiul „Sf. Gheorghe al transplantului, purtătorul de biruință.

 

Medici salvatori si pacienti salvati

Medici salvatori si pacienti salvati

Între timp, transplantul de ficat a evoluat, procedurile s-au diversificat, tot mai mulți medici s-au specializat în acest domeniu și peste 1.030 de români au primit a doua șansă la viață prin transplant hepatic. La ora actuală, astfel de intervenții se realizează atât la IC Fundeni, cât și la Spitalul „Sfânta Maria” din Bucureşti, la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi și la Chișinău, unde România a contribuit decisiv la implementarea şi dezvoltarea Programului Național de Transplant care, din 2006 este finanțat de Ministerul Sănătății.

În 1997 s-a înființat Asociația Profesională ROMTRANSPLANT, al cărei președinte este, până în prezent, prof. dr. Irinel Popescu. Din 1999, acesta este și reprezentantul României în Comisia de Transplant a Consiliului Europei, ceea ce a permis adoptarea imediată a prevederilor europene, iar în 2006 a condus la adoptarea unei noi legi a transplantului, adaptată cerințelor europene.

De semnalat este și acordul BOR pentru prelevarea de organe de la pacienți aflați în moarte cerebrală, precum și susținerea donării de organe ca gest definitoriu pentru creștini, prezentat de către Patriarhul Teoctist, în anul 2000.

 

Dr Radu Zamfir – Ziua Transplantului

În anul 2011 au fost efectuate, în premieră pentru România, transplant cu ficat împărţit pentru doi adulţi și transplant dual de la două donatoare în viață.

Începând cu decembrie 2012, peste 45 de coordonatori de transplant intraspitalicești și anesteziști s-au implicat în identificarea potențialilor donatori, iar la ora actuală, așa cum a subliniat și medicul Radu Zamfir, directorul Agenției Națioale de Transplant, în toate spitalele județene se pot realiza prelevare multiorgan în condiții de sigurană și eficiență. Prin munca acestor profesioniști și o campanie pro-donare intensă și bine organizată, România a înregistrat în 2013 o creștere de 100% față de anul precedent, plasându-se astfel pe primul loc în Europa. Trendul ascendent s-a menținut și în 2014, ceea ce a făcut ca Școala Românească de Transplant Hepatic să primească recunoaștere internațională.

 

Crina Stefanescu

Medicul buzoian Crina Ștefănescu este unul dintre beneficiarii miilor de transplantări de ficat realizate de profesorul Irinel Popescu și echipa sa, președinte al Asociației Transplantaților de Ficat – LIVERTRANS. Reamintește că Asociația LIVERTRANS s-a născut în 2005, la scurt timp după înființarea Agenției Naționale de Transplant, iar în timp a devenit o mare familie a beneficiarilor transpantului de ficat. „Asociația LIVERTRANS este o rezultantă a excelenței în medicină și a implicării excepționale a domnului profesor Irinel Popescu. Pentru noi, pacienții, fiecare dintre cei implicați în procedura de transplant, de la medicii implicați identificarea potențialului donator și menținerea organelor acestuia în stare de funcționare pentru a putea fi prelevate și transplantate și convingerea familiei donatorului de a accepta donarea, la generozitatea famiilor donatorilor, urmată de prelevarea organelor, intervenția de transplant propriu-zisă și monitorizarea post-transplant sunt cei care ne oferă, practic, a doua șansă la viață. De aceea este vital ca activitatea de prelevare de organe și transplant să funcționeze la potențial maxim, pentru că de acest fapt depinde, practic, șansa noastră la viață” – spune președinta Asociației Transplantaților de Ficat.

 

Chiar dacă transplantații de ficat membri ai asociației LIVERTRANS celebrează, la ceas anivesrsar, triumful vieții asupra morții, dr. Crina Ștefănescu nu-și poate ascunde amărăciunea și subliniază că, după anul 2015, a scăzut progresiv numărul românilor salvați prin transplant pentru că  „exemplele pozitive ale transplanturilor reușite nu au putut să echilibreze știrile negative, zvonurile false ale unor oameni care, din păcate, au dorit să distrugă activitatea de transplant în România. Noi nu trebuie să uităm lucrurile acestea și de aceea trebuie să susținem în fiecare zi campaniile pro-donare, să întreținem interesul pentru donare al românilor a căror generozitate este recunoascută, dar care trebuie menținută prin informare corectă. Noi, transplantații, suntem exemple vii ale beneficiilor transplantului și de aceea putem și suntem datori să facem campanii pro-donare în fiecare loc în care ne aflăm. Recunoștința și respectul nostru față de donatori, față de familiile generoase care acceptă donarea și față de cadrele medicale care au sacrificat zile și nopți pentru a se ajunge la performanța la care a ajuns astăzi transplantul în România trebuie împărtășite tuturor, cu aceeași generozitate cu care noi am primit a doua șansă la viață”, transmite dr. Crina Ștefănescu.

 

Președinta LIVERTRANS atrage atenția tuturor românilor și în special pacienților transplantați că „nu trebuie să uităm progresul programului românesc de transplant, dar nici cât de ușor se poate distruge speranța pacienților aflați pe listele de așteptare… Suntem cei mai în măsură să ne informăm familiile, prietenii și cunoscuții, să-i ajutăm să conștientizeze că un pacient aflat în moarte cerebrală poate salva până la cinci vieți și că cei plecați la cele sfinte nu pleacă cu organele, dar pot salva vieți aici, pe pământ. Cei care au nevoie de transplant au nevoie, de fapt, de viață… În 20 de ani s-au efectuat 1030 de transplanturi, dar ne gândim câte vieți ar mai fi fost salvate dacă se menținea trendul din 2013. Asociatia LIVERTRANS este o mare familie. Dacă doriți să ne cunoașteți, vă invităm să accesați fiecare filă site-ului nostru! Sunteți invitați, de asemenea, la sărbătoarea noastră anuală, când puteți să ne priviți în ochi și să vedeți bucuria cu care ne trăim a doua viață. Și vă rugăm să vă alăturați clipei noastre de reculegere în memoria tuturor celor care au transformat înfrângerea și moartea în biruință și VIAȚĂ. Recunoștința noastră fără de sfârșit… Să ne ajute Dumnezeu să fim în fiecare an mai mulți și mai sănătoși!” – punctează Crina Ștefănescu, fosta pacientă a profesorului Irinel Popescu –președinte de onoare al LIVERTRANS.

 

Repere pentru transplantul din România

Primele încercări de transplant de organe datează de la începutul secolului XX şi se datorează doctorului Florescu. Acesta, în cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a efectuat mai multe transplante experimentale de rinichi, dar operaţiile nu au fost încununate de succes.

În anul 1958, profesorul doctor Agrippa Ionescu realizează primul transplant de piele într-un cadru spitalicesc organizat, iar în anul 1962 este efectuat primul transplant de cornee.

În a doua jumătate a secolului trecut, medicii Sergiu Duca la Cluj-Napoca, Vladimir Fluture la Timişoara şi Dumitru Popescu-Fălticeni și Emil Papahagi la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti efectuează transplant experimental de ficat.

 

Primul transplant reuşit al unui organ solid din România la om a fost efectuat de Profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980, la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viaţă (mama receptorului). Acesta a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, efectuat la Timişoara de o echipa condusă de Prof.dr. Petru Drăgan. Până în decembrie 1989 se efectuează doar transplanturi de rinichi, într-un număr relativ redus.

În 1992, Prof. Dr. Mihai Lucan pune bazele primului program modern de transplant renal din România, la Clinica de Urologie a Spitalului Judeţean Cluj-Napoca (ulterior Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca).

Din 1995 se intensifică eforturile de organizare a unei reţele naţionale de transplant. Prof. Dr. Dan Tulbure stabilește protocolul de diagnostic și declararea morţii cerebrale, sub coordonarea prof. dr. Vladimir Beliș sunt stabilite condiţiile de prelevare a organelor de la donatorul decedat din punct de vedere medico-legal, iar în același timp demarează în mass-media o campanie susținută de explicare a morţii cerebrale şi de promovare a donării de organe.

 

În 1997 se efectuează primele prelevări multiorgan în România. În februarie este prelevat un rinichi de la o donatoare aflată în moarte cerebrală în Clinica de Chirurgie Generală a Spitalului Fundeni (echipa chirurgicală Irinel Popescu, Ioanel Sinescu, Vladislav Braşoveanu, Radu Soare, anestezist Dan Tulbure), iar în iunie are loc o prelevare de ficat şi rinichi la Spitalul de Urgenţă Floreasca (echipele coordonate de Prof. Dr. Irinel Popescu și Dr. Ioana Grintescu).

Un rol important a revenit ulterior Spitalului Judeţean Targu-Mureş, unde Prof. Dr. Radu Deac şi Dr. Pia Moldovan au reuşit să menţină în condiţii fiziologice mai mulţi donatori în moarte cerebrală, iar familiile acestora au fost de acord cu donarea.

Începe formarea coordonatorilor de transplant, primul dintre aceştia fiind Dr. Victor Zota. Se stabilesc regulile repartiţiei organelor la nivel naţional şi al schimburilor de organe cu alte ţări europene cu care se semnează acorduri de cooperare.

 

În 1997 se înființează asociaţia profesională ROMTRANSPLANT, care va juca un rol important în dezvoltarea transplantului din România și al cărei preşedinte este, din 1997 până în prezent, Prof. Dr. Irinel Popescu.

În 1997 este efectuat primul transplant hepatic de către Prof. Dr. Irinel Popescu la Spitalul Fundeni, care nu a fost urmat, însa, de supravieţuirea bolnavului. Din acelaşi an, conducerea programului de transplant renal de la Spitalul Fundeni este preluată de Prof. Dr. Ioanel Sinescu, după pensionarea Profesorului Eugeniu Proca. 

În 1998, Prof. Dr. Dan Mircea Enescu iniţiază activitatea de crioprezervare a ţesuturilor umane în vederea transplantului. Activitatea experimentală şi de cercetare s-a concretizat cu un brevet de invenţie OSIM nr. 116942\2002 – „Metodă şi bancă pentru conservarea tegumentului uman în vederea transplantului”, cu replicarea acestei activităţi în domeniul crio-prezervării osului, cartilajului, corneei, valvelor cardiace, precum şi cu organizarea unei bănci de ţesuturi în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.

 

În anul 1999 este efectuat primul transplant cardiac de către Dr. Şerban Brădişteanu la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. La foarte scurt timp are loc cel de-al doilea, la Centrul de Chirurgie Cardiacă al Spitalului Judeţean Targu-Mureş, efectuat de Prof. Dr. Radu Deac, care a înfințat ulterior la Târgu Mureș o adevărată școală de transplant de inimă, atât la adulți cât și la copii, preluată și dusă mai departe cu succes de dr. Horațiu Suciu.

În aprilie 2000, Prof. Dr Irinel Popescu realizează cu succes primul transplant hepatic, la Spitalul Fundeni, iar în octombrie 2000, aceeași echipă efectuează primul transplant de ficat de la donator în viaţă (de la mamă la fiică).

În anul 2001, Prof. Dr. Margit Şerban efectuează în centrul universitar Timişoara primul transplant medular, urmat, la scurt timp, de cel efectuat de echipa Spitalului Fundeni (Prof. Dr. Dan Coliță, Prof. Dr. Constantin Arion).

 

În anul 1998 este introdusă prima lege modernă a transplantului din România -Legea nr. 2/1998 „privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane”, înlocuită de Titlul VI „Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umane în scop terapeutic” din Legea 95/2006 „privind reforma în domeniul sănătăţii”. Alinierea la legislaţia europeană se datorează și prezenţei Prof. Dr. Irinel Popescu, din 1999, în Comisia de transplant de organe şi ţesuturi a Consiliului Europei.

În 2004 este promulgată Legea nr. 588, de înfiinţare a Agenţiei Naţionale de Transplant, Dr. Victor Zota este numit Director Executiv, iar Prof. Dr. Irinel Popescu devine preşedinte al Consiliului Ştiinţific, poziție menținută și în prezent.

Din anul 2006 funcţionează o nouă lege a transplantului de organe şi ţesuturi (Titlul VI din Legea 95/2006), actualizată şi completată, în special în ceea ce priveşte celulele şi ţesuturile.

Din martie 2019, medicul Radu Zamfir este noul director al ANT.

Începând cu anul 2005, România sărbătoreşte anual, după modelul European, Ziua Naţională a Transplantului.

 

Transplantul în istorie

Transplanturile efectuate de zei și vindecători, care implicau adesea cadavre sau animale, apar în miturile antice grecești, romane și chinezești.

În 800 î.Hr. apar mențiuni despre grefele de piele făcute de medicii indieni ca intervenție reparatorie în răni și arsuri.

În secolul al III-lea, medicii sfinți Cosmos și Damian realizează transplantul „de succes” al unui picior întreg, procedură înfățișată în mai multe tablouri celebre.

În anul 600 d.Hr. s-a conceput utilizarea grefelor de piele pentru reconstrucția nazală, iar până în secolul al XVI-lea, Gaspare Tagliacozzi și alți pionieri ai chirurgiei plastice au avut succes cu astfel de proceduri. Chirurgul italian Gasparo Tagliacozzi, cunoscut, de altfel, drept tatăl chirurgiei plastice, este cel care a reconstruit nasurile și urechile folosind pielea de pe brațele pacienților. El a descoperit de asemenea că pielea de la un donator diferit ducea deseori la eșecul procedurii, observând răspunsul imun pe care urmașii săi l-ar fi recunoscut drept cauză de respingere a transplantului.

 

Până în secolul XX nu s-a menționat vreodată faptul că grefele ar putea eșua. Chiar și marele experimentalist John Hunter, din secolul al XVIII-lea, care a transplantat, de exemplu, dinți umani, părea să nu fie conștient de acest efect. Numai în ultima jumătate a secolului XX s-a ajuns la un consens că rezultatul homogrefelor diferă de cel al autogrefelor.

În 1871, chirurgul britanic George Pollock a descris un set de grefe autogene de succes, în timp ce, de pe rana aceluiași pacient, homogrefele, atât de la el însuși, cât și de un alt donator „au dispărut, în curând”. Raportul acestuia a fost ignorat, în timp ce, zeci de ani, au continuat comunicările despre homogrefe de succes – Winston Churchill, în timpul războiului burilor, a donat piele pentru a ajuta la vindecarea rănii deschise a unui ofițer.

La începutul secolului XIX, medicii europeni au încercat să salveze pacienții care mureau de insuficiență renală, transplantând rinichii de la diferite animale, inclusiv maimuțe, porci și capre. Niciunul nu a trăit mai mult de câteva zile.

 

În 1905, oftalmologul austriac Eduard Zirm a efectuat primul transplant de cornee din lume, restabilind vederea unui bărbat care orbise în urma unui accident.

În 1904, medicul francez Alexis Carrell a părăsit Franța și s-a mutat la Chicago, unde s-a asociat cu fiziologul Charles Guthrie și au realizat cu succes transplant de rinichi, tiroidă, ovar, inimă, plămân și intestin subțire și au publicat rezultatele obținute. Succesul lui Carrell cu grefele de organe a constat în utilizarea de ace fine și de material de sutură, precum și de abilitatea sa tehnică excepțională și de obsesia pentru asepsie strictă.

În 1912, Alexis Carrell a primit Premiul Nobel pentru dezvoltarea unei metode de conectare a vaselor de sânge și efectuarea de transplanturi renale de succes la câini. Ulterior, acesta a inventat împreună cu Charles Lindbergh un dispozitiv pentru menținerea în viață a organelor în afara corpului.

 

În anul 1936, medicul ucrainian Yu Yu Voronoy a transplantat primul rinichi uman, folosind un organ de la un donator decedat. Rinichii au fost prelevați abia la 6 ore de la moartea donatorului, iar între acesta și primitor era o majoră incompatibilitate de grupă sangvină. Nu a fost, deci, nimic anormal în faptul că primitorul a murit la scurt timp după aceea, ca efect al respingerii. Alte patru homogrefe umane pe care Voronoy le-a efectuat între 1933 și 1949 au eșuat rapid. Publicată în limba rusă, această experiență a rămas necunoscută în Occident până în anii ’50.

În ultima parte a anilor 1940 și începutul anilor 1950, o echipă de medici de la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston a efectuat o serie de grefe de rinichi uman, dintre care unele au funcționat câteva zile sau luni.

În 1950, medicul american Richard Lawler efectua primul transplant de rinichi la Spitalul „Mary” din Chicago.

În 1954, chirurgii au transplantat un rinichi de la Ronald Herrick, în vârstă de 23 de ani, la fratele său geamăn, Richard. Întrucât donatorul și destinatarul erau identici genetic, procedura a reușit.

 

În anul 1960, imunologul britanic Peter Medawar, care a studiat rolul imunosupresiei în eșecurile transplantului, a primit premiul Nobel pentru descoperirea toleranței imune dobândite. În scurt timp, medicamentele anti-respingere au permis pacienților să primească organe de la donatori care nu erau identici. Așa a debutat perioda primelor transplanturi de plămâni, pancreas și ficat de succes.

În 1967, lumea medicală consemna un prim success de acest fel, când chirurgul sud-african Christiaan Barnard a înlocuit inima bolnavă a stomatologului Louis Washkansky cu cea a victimei unui accident. Deși medicamentele imunosupresoare au împiedicat respingerea, 18 zile mai târziu, Washkansky a murit de pneumonie.

Începând cu anii 1980, transplantul a devenit mai puțin riscant și mult mai frecvent și apare si legislația care monitorizează aspectele etice. De exemplu, legea care reglementează transplantul de organe din SUA a stabilit un registru centralizat pentru identificarea potrivirii și plasarea organelor, în timp ce a scos în afara legii vânzarea de organe umane.

 

În 2005, spitalul Johns Hopkins de la Baltimore a experimentat metoda „lanțului domino” de potrivire între donatori și beneficiarii de transplant. Donatorii care sunt incompatibili din punct de vedere genetic cu beneficiarii aleși sunt asociați cu alții străini; în schimb, respectivii beneficiari incompatibili primesc organe de la alți donatori din grup.

În anul 2010, medicii spanioli realizează primul transplant facial complet din lume la un bărbat rănit într-un accident de tir. La acel moment avuseseră loc în lume o serie de transplanturi faciale parțiale.

Evoluția transplantului de organe în ultima jumătate de secol este una dintre marile reușite ale medicinei. Cinci premii Nobel au fost acordate pentru transplant. Desemnarea acestor premii nu a fost lipsită de controverse, domeniul fiind recunoscut pentru marile rivalități care s-au înregistrat de-a lungul timpului.

Dezvoltarea rapidă a transplantului, începând cu anii 1970, combinată cu factori precum creșterea numărului populației vârstnice, a determinat explozia cererii de țesuturi și organe donate. Astăzi se estimează că sute de mii de oameni beneficiază, anual, de un tip de transplant. Deși acest lucru este impresionant, pacienții încă mor zilnic în așteptarea unui organ vital și mulți rămân cu dizabilități și suferă din cauza imposibilității de a beneficia de acestă șansă.

 

Surse: transplant.ro; Historical Overview of Transplantation, Clyde F. Barket și James F. Markmann; history.com/organ transplants history; mtfbiologics.org;


Adaugati un comentariu


 

*